„O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie și strămoșii săi este un popor condamnat la pieire.”

(Nicolae Iorga)

Cuprins:

1. Pierderea instinctului statal

2. Pierderea instinctului uman

3. Responsabilitatea noastră față de înaintași și față de urmași

4. În loc de concluzie

1. Pierderea instinctului statal

Destinul istoric al oricărei comunități umane este guvernat de modul în care aceasta își protejează cele trei dimensiuni existențiale: 1) statul (prezentul), 2) înaintașii (trecutul) și 3) urmașii (viitorul).

Pierderea instinctului de conservare în oricare dintre aceste trei direcții condamnă neamul la pierzanie.

În cadrul acestei triade, prima redută care cedează în fața degradării morale a elitelor este instinctul statal.

În contextul analizei de față, noțiunea de „instinct statal”, pe care o putem înțelege și ca „simț de conservare al statului”, definește capacitatea unui popor și a elitelor sale de a apăra existența, autoritatea și continuitatea propriului stat, precum și capacitatea deplină a statului de a-și exercita autoritatea legitimă asupra teritoriului pe care îl administrează.

Un stat viu trebuie să-și păstreze permanent conștiința identității sale: să fie național, suveran, independent, unitar și indivizibil, să-și apere interesele fundamentale și să-și păstreze forma de guvernământ democratică și socială, aleasă în mod liber de popor, ca un veritabil stat de drept.

Istoria demonstrează, uneori nemilos, că pierderea acestui instinct transformă treptat structura statală într-un organism inert, aflat în descompunere, lipsit de capacitatea de a se apăra și de a se regenera.

Un popor nu poate suporta la nesfârșit povara unei conduceri lipsite de viziune, responsabilitate și simț al datoriei, iar o asemenea conducere condamnă, în cele din urmă, întregul neam la disoluție.

Atunci când elitele încetează să mai slujească interesul general și se preocupă exclusiv de conservarea propriei puteri, întreaga comunitate națională intră într-un proces de degradare.

Omenirea a cunoscut numeroase cazuri tragice de civilizații înfloritoare și puternice care au pierit, uneori într-un interval istoric relativ scurt, de doar câteva sute de ani, lăsând posterității întrebări fără răspunsuri clare, dar și avertismente.

În acele state aflate în declin, la suprafață viața părea normală: cetățenii erau cumsecade și își vedeau de treburile lor, soldații erau viteji și își făceau datoria, femeile erau roditoare și își creșteau copiii, iar holdele erau bogate.

Dregătorii făceau politică, negustorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste, iar țăranii de ogor.

Și totuși, fără să fi intervenit neapărat vreun cataclism natural, asemenea societăți au dispărut definitiv din istorie.

În timp, urmașii unor state odinioară glorioase și-au pierdut limba, credința, obiceiurile strămoșești și chiar conștiința propriilor origini, fiind înghițiți de alte popoare și culturi.

Una dintre cauzele fundamentale ale acestor prăbușiri istorice a fost atrofierea instinctului statal.

Iar responsabilitatea cea mai mare revine, aproape întotdeauna, elitelor conducătoare.

Pierderea instinctului statal reprezintă, în esență, crima acestor elite care, într-o înfiorătoare inconștiență și încăpățânare, se luptă exclusiv pentru putere și îmbogățire materială.

Atunci când interesul personal devine mai important decât interesul național, degradarea statului devine aproape inevitabilă.

Uneori, în goana pentru privilegii și avantaje personale, se ajunge până la abandonarea intereselor fundamentale ale propriului popor și ale propriei țări, adică până la trădarea de neam și de țară.

Simptomele pierderii instinctului statal se manifestă, în principal, prin patru fenomene distructive:

1. Surzenia socială – nimeni din rândul elitelor nu mai aude strigătul, glasul, nevoile și suferințele poporului.

2. Subordonarea economică – economia națională își pierde capacitatea de decizie, iar resursele și bogățiile fundamentale ajung să fie controlate din afara interesului național, în proprietatea străinilor; în cazurile extreme, țara decade sub statutul unei colonii.

3. Pierderea autodeterminării – cetățenii și instituțiile statului își pierd capacitatea de a mai decide suveran în propria lor țară și asupra propriului destin.

4. Destrămarea internă – conducătorii nu doar că își abandonează datoria sacră de a apăra unitatea poporului, dar, prin decizii greșite sau iresponsabile, contribuie activ la fărâmițarea teritorială, socială, morală și spirituală a țării și la dezintegrarea propriului popor prin pierderea instinctului uman.

Un stat nu moare într-o singură zi.

El începe să moară atunci când cei care ar trebui să-l apere încetează să mai creadă în necesitatea existenței și continuității lui.

Dar pierderea instinctului statal nu este singura primejdie care poate amenința existența unui popor.

Există o pierdere care poate fi și mai profundă, deoarece nu lovește instituțiile, ci însuși sufletul comunității: pierderea legăturii firești dintre generații.

2. Pierderea instinctului uman

La fel de gravă este pierderea instinctului uman al continuității între generații. Ea se manifestă prin îndepărtarea omului de propriile rădăcini, prin uitarea înaintașilor și prin slăbirea responsabilității față de urmași.

Asistăm astăzi la un proces alarmant în care respectul pentru înaintași pălește, iar indiferența față de trecut riscă să devină o normă socială.

Pe „omul modern” nu îl mai interesează, adeseori, rădăcinile sale, ci doar prezentul imediat și goana oarbă spre bunăstarea materială, uneori indiferent de mijloacele folosite.

Un asemenea mod de viață mutilează rădăcinile istorice și morale ale individului și, în cele din urmă, ale poporului din care acesta face parte, condamnându-l la uitare și la pierderea instinctului uman.

Un popor fără memorie istorică este un popor rătăcit.

Cetățenii săi devin vulnerabili: pot fi asimilați cultural de alte neamuri, își pot pierde identitatea sau pot ajunge, spiritual vorbind, niște apatrizi.

Nicolae Iorga a surprins, în numeroase reflecții ale sale, importanța legăturii dintre națiune, trecut și continuitatea spirituală a unui popor.

Ideea că memoria înaintașilor reprezintă o condiție a supraviețuirii morale a comunității rămâne de o actualitate profundă.

Așa cum am afirmat într-o reflecție personală:

„Cei care și-au uitat strămoșii nu merită nici să ajungă la ei în lumea veșniciei și nici respectul urmașilor.”

Cei care aleg calea uitării se descalifică moral în raport cu propria lor istorie și pierd demnitatea de a primi respectul generațiilor viitoare.

Mai mult decât atât, din perspectivă spirituală și creștină, renunțarea la memoria înaintașilor, această trădare spirituală a propriei descendențe, reprezintă o gravă formă de rătăcire sufletească, o condamnare la întuneric sufletesc.

Instinctul, memoria și exemplul străbunilor glorioși trebuie să rămână o torță călăuzitoare pentru posteritate.

Din păcate, mulți dintre urmașii actuali rătăcesc în întunericul uitării.

Există înaintași iluștri pentru care urmașii reprezintă o mândrie, dar există și înaintași de seamă pentru care unii dintre descendenții de azi sunt o profundă rușine și care, dacă ar putea privi lumea de astăzi, ar avea motive de profundă dezamăgire.

Depinde de opțiunea morală a fiecăruia ce loc alege să ocupe în marele lanț al generațiilor.

Modul în care ne raportăm astăzi la părinții și bunicii noștri dictează comportamentul pe care copiii noștri îl vor avea față de noi și reprezintă o lecție pe care o transmitem copiilor și nepoților noștri.

Viața are propriile ei legi morale, pe care generațiile le confirmă mereu. Această lege a reciprocității morale este infailibilă și o vedem confirmată zilnic în realitatea socială:

● Cei care își îngroapă bunicii și părinții în uitare riscă să fie, la rândul lor, condamnați la uitare de propriii descendenți.

● Cei care cultivă memoria înaintașilor își asigură un loc de cinste în amintirea vie a urmașilor și le transmit acestora nu numai nume și amintiri, ci și sentimentul continuității.

Într-o lume tot mai viciată de mercantilism și individualism, se uită adeseori că una dintre cele mai mari responsabilități ale omului este aceea de a fi, concomitent, un demn urmaș și un bun strămoș.

Lanțul generațiilor, lanțul neamului, trebuie să aibă continuitate.

Prin egoism, indiferență, un stil de viață steril și refuzul asumării responsabilității față de viitor, tot mai mulți oameni riscă să devină „puncte ultime” ale unor linii de generații care se sting definitiv odată cu dispariția lor fizică.

Fiecare asemenea „punct terminus” ar trebui să înțeleagă drama profundă a ruperii continuității: nu este vorba numai despre dispariția unei familii, ci și despre slăbirea treptată a țesăturii umane din care este alcătuit un popor, ceea ce duce, în timp, la degenerarea lui, până la extincția sa biologică și culturală.

Fiecare familie care își pierde memoria, fiecare generație care refuză să transmită mai departe valorile primite, fiecare om care nu se mai consideră responsabil față de cei ce vor veni după el contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, la slăbirea continuității colective.

Numai prin asumarea conștientă a descendenței și a responsabilității față de cei care vor veni după noi, viața individului se poate eterniza, luând în stăpânire viitorul, și capătă o dimensiune care depășește propria existență.

3. Responsabilitatea noastră față de înaintași și față de urmași

Omul nu este o existență izolată, apărută întâmplător între două momente ale timpului.

Fiecare dintre noi reprezintă o verigă într-un lanț neîntrerupt de generații: venim din trecut, trăim în prezent și avem responsabilități față de viitor.

Valoarea unui om și, în egală măsură, valoarea unui popor rezidă în echilibrul dintre recunoștința datorată înaintașilor și datoria sacră față de urmași.

Nu putem construi viitorul dacă ne disprețuim trecutul.

Dar nici nu avem dreptul să ne refugiem exclusiv în gloria trecutului, uitând că generațiile viitoare vor judeca ceea ce le-am lăsat noi moștenire.

Este exact ceea ce avertiza Nicolae Iorga în cuvintele pe care le-am ales drept motto al acestui articol: o națiune care nu-și respectă trecutul, credința și strămoșii „este un popor condamnat la pieire”.

Marii gânditori ai lumii și ai culturii noastre au înțeles că existența umană are o dublă direcție: rădăcinile ne leagă de trecut, iar responsabilitatea ne obligă față de viitor.

Jurnalistul Hodding S. Carter surprindea esența educației generațiilor viitoare:

„Există doar două moșteniri de durată pe care le putem da copiilor noștri: una este reprezentată de rădăcini, iar cealaltă de aripi.”

Este o imagine deosebit de sugestivă.

Copilului trebuie să-i dăm rădăcini, pentru ca el să știe de unde vine, cine sunt înaintașii săi, care îi sunt limba, istoria și valorile.

Dar trebuie să-i dăm și aripi, pentru ca el să poată merge mai departe, să creeze, să se înalțe și să construiască un viitor mai bun.

Athanase Paul Doumer sublinia rolul fundamental al familiei și al continuității:

„Prin familie viața individului se eternizează. Precum se cufundă în trecut prin strămoșii săi, așa ia în stăpânire viitorul prin descendenții săi.”

Iar Jonas Edward Salk arăta cu precizie datoria vizionară a omului, formulând, poate, una dintre cele mai importante obligații morale ale acestuia:

„Cea mai mare responsabilitate a noastră este aceea de a fi buni strămoși.”

Această idee ar trebui să ne pună serios pe gânduri.

Nu suntem numai urmașii celor care au trăit înaintea noastră.

Suntem, în același timp, strămoșii virtuali ai celor care vor veni după noi.

Criticul și istoricul literar E. Lovinescu a exprimat magistral această condiție a omului, definind dimensiunea temporală a ființei noastre naționale și accentuând prevalența viitorului:

„Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții; nu sîntem numai punctul ultim al unei linii de generații ce se pierde în trecut, ci și punctul de plecare al generațiilor ce vor veni la lumină; nu sîntem numai strănepoții încărcați de povara veacurilor, ci și strămoșii virtuali ai strănepoților tîrzii; obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de trecut.”

Aceasta este, poate, una dintre cele mai profunde definiții ale responsabilității umane:

Suntem simultan moștenitori și creatori de moștenire.

De aceea, fiecare om ar trebui să-și pună, din când în când, două întrebări fundamentale:

Ce am primit de la înaintașii mei?

și

Ce voi lăsa urmașilor mei?

Între aceste două întrebări se desfășoară, în fond, întreaga responsabilitate a unei vieți.

Cei care își uită înaintașii riscă să-și piardă rădăcinile.

Iar cei care nu se gândesc la urmași riscă să lase în urma lor un pustiu moral și spiritual.

Așa cum am afirmat:

„Cei care își uită înaintașii nu merită să aibă viitor.”

Și:

„Cei care și-au uitat strămoșii sunt condamnați uitării de urmași.”

Într-o lume în care totul pare să se consume cu repeziciune, memoria devine o formă de rezistență împotriva uitării.

Avertismentul poetic semnat de subsemnatul, adresat celor care își reneagă filiația, subliniază caracterul implacabil al degradării umane:

„Cei ce uită de bunici și de părinți,

Sunt fără simțăminte omenești,

Uitați vor fi de copii și de nepoți,

Și vor rupe legăturile strămoșești.”

În contrapondere, tot prin versurile subsemnatului, dinamica firească a celor care își asumă dragostea de familie susține însăși curgerea vieții:

„Nici nu trece grija de bunici și de părinți,

Că-ncepe alta pentru copii și nepoți,

Și uite așa unii-n alții viețuim,

În unica viață pe care o trăim.”

Viața și istoria ne oferă zi de zi aceeași lecție:

„Așa cum îți tratezi înaintașii, așa vei fi tratat de urmași.”

Cei care nu își cunosc istoria familială și națională sunt mai vulnerabili în fața vicisitudinilor prezentului, iar existența tinde să îi taxeze sever.

Omul fără rădăcini poate fi ușor dezorientat, iar poporul care își pierde memoria devine vulnerabil în fața pierderii propriei identități.

Cât încă mai viețuim, în această trecătoare clipă a veșniciei aici, pe pământ, avem datoria morală ca, din când în când, să-i căutăm în mintea și în sufletul nostru pe toți cei dragi pe care i-am avut alături în această viață și care acum sunt veșnicii călători pe cărarea timpului.

Să ne aducem aminte cu recunoștință de înaintașii noștri demni.

Cu gând curat, pios și adevărat, să mergem, din când în când, și mai ales cu ocazia marilor sărbători creștine, la mormintele părinților, bunicilor și strămoșilor noștri.

Să aprindem o lumânare.

Să ne închinăm.

Să le cerem, în smerenie, iertare pentru greșelile pe care poate le-am făcut cândva față de ei.

Și să le aducem un pios omagiu.

La locurile lor de veci, să ne plecăm frunțile cu profund respect și să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ocrotească veșnicia, să-i odihnească în pace și să le dăruiască lumina Împărăției Cerurilor!

Doar prin acest act sacru de neuitare demonstrăm că merităm, la rândul nostru, să avem un viitor și să fim primiți cu demnitate în lumea veșniciei.

4. În loc de concluzie

Soarta unui popor nu depinde numai de teritoriul pe care îl stăpânește, de bogățiile pe care le posedă, de puterea economică, de armată sau de instituțiile pe care le construiește.

Un popor trăiește, înainte de toate, prin conștiința continuității sale.

Are nevoie de instinct statal pentru a-și apăra existența în prezent.

Are nevoie de memoria înaintașilor pentru a-și respecta trecutul.

Și are nevoie de responsabilitate față de generațiile viitoare pentru a le asigura urmașilor un viitor.

Soarta unui popor depinde, așadar, de capacitatea sa de a rămâne legat de toate cele trei dimensiuni ale existenței:

„Statul ne apără prezentul.

Înaintașii ne-au dat trecutul.

Urmașilor trebuie să le lăsăm viitorul.”

Aceasta este marea datorie a fiecărei generații.

Când un popor își pierde instinctul statal, își pune în pericol existența și își pierde puterea de a decide.

Când își uită strămoșii, își pierde rădăcinile.

Când nu se mai preocupă de urmași, își pierde viitorul.

Iar un popor care rupe aceste legături și își pierde, deopotrivă, 1) instinctul statal, 2) memoria înaintașilor și 3) responsabilitatea față de generațiile viitoare își pierde treptat nu numai instinctul de conservare, ci și însăși rațiunea profundă a continuității sale istorice.

De aceea, să nu uităm niciodată: Suntem urmașii celor care au fost înaintea noastră, dar suntem și strămoșii celor care vor veni după noi.

Între aceste două adevăruri se află întreaga noastră responsabilitate de oameni, de familie și de neam.

Să ne respectăm statul și să-l apărăm.

Să nu ne uităm strămoșii.

Să fim vrednici de urmașii noștri.

Pentru că numai poporul care

1) își apără prezentul,

2) își cinstește trecutul și

3) își pregătește cu responsabilitate viitorul

poate spera să dăinuie.

Un popor fără instinct statal devine vulnerabil.

Un popor fără memorie devine rătăcit.

Un popor fără urmași sau fără responsabilitate față de urmași își pierde viitorul.

Iar un popor care le pierde pe toate trei riscă, mai devreme sau mai târziu, să rămână doar o amintire în istorie.

Un popor poate dispărea fără să fie învins,

doar pentru că își pierde statul, memoria și grija față de urmași.

Conf. Univ. Dr. N. Grigorie Lăcrița