Buzăul avea, înainte de 1989, propria sa rețea de Securitate. Nu este o afirmație construită din amintiri sau din povești spuse după Revoluție, ci una care poate fi pusă astăzi pe cifre și documente. La 24 septembrie 1988, în județul Buzău erau consemnate 114 cadre ale Securității: 94 de bărbați și 20 de femei. Într-un județ în care oamenii trăiau sub presiunea regimului comunist, acești 114 oameni făceau parte din mecanismul oficial de informații și control al statului.

Cifra de la Buzău trebuie privită însă împreună cu dimensiunea întregului aparat. La nivel național, Departamentul Securității Statului avea în 1988 14.629 de angajați, dintre care 8.760 în aparatul central și trupele de securitate și 5.869 în aparatul teritorial. Documentele provin din fondul CNSAS, dosarul Cab. I.V.40, Cabinet Iulian Vlad. Cu alte cuvinte, Buzăul avea 114 cadre într-un sistem național de peste 14.000 de angajați permanenți.

Dar adevărata forță a Securității nu stătea doar în numărul cadrelor. Stătea în rețeaua pe care acestea o construiau în societate. CNSAS estimează că, între 1948 și 1989, Securitatea a recrutat minimum 650.000 de colaboratori, iar numai în ultimul deceniu al regimului, 1980–1989, au fost recrutați peste 200.000. Doar în 1989 au fost făcute peste 25.000 de recrutări. CNSAS arată și că aceste cifre nu includ toate categoriile de surse folosite de Securitate, precum sursele oficiale, sursele ocazionale sau persoanele de sprijin.

Asta schimbă perspectiva asupra celor 114 cadre de la Buzău. Nu 114 oameni pentru un județ și atât, ci 114 cadre care funcționau într-un sistem alimentat de o rețea mult mai largă de surse. În anii 1980, printre cei recrutați se aflau peste 8.500 de persoane din învățământ, aproximativ 4.200 de membri ai clerului, 3.600 de persoane din domeniul sănătății și aproximativ 1.000 din domeniul artelor.

Iar la Buzău există exemple concrete care arată cât de departe putea ajunge această rețea. Documentele de arhivă referitoare la supravegherea instituțiilor muzeale indică faptul că, la Muzeul Județean Buzău, rețeaua informativă era formată din patru surse: doi informatori și două persoane de sprijin. Situația instituției era descrisă ca fiind liniștită, fără probleme deosebite semnalate. Chiar și acolo unde nu exista un conflict evident cu regimul, sistemul își construia ochii și urechile.

Termenul „persoană de sprijin” spune și el ceva despre mecanism. Nu toate sursele erau informatori în sensul clasic al termenului. Securitatea utiliza categorii diferite de surse, inclusiv persoane care furnizau informații ocazional sau care erau folosite în anumite contexte. CNSAS precizează chiar că totalul de minimum 650.000 de colaboratori nu include toate aceste categorii.

Așadar, dacă privim doar cifra de 114 cadre de la Buzău, ratăm esențialul. Forța Securității nu era dată doar de uniformă, grad sau birou. Era dată de rețea. Un ofițer putea avea acces la informații provenite de la mai multe surse, iar o instituție aparent liniștită putea avea propriile sale puncte de contact cu aparatul informativ.

La Buzău, patru surse într-un muzeu pot părea astăzi o cifră aproape banală. În realitate, ele arată filosofia unui sistem: nimic nu trebuia să rămână complet în afara atenției statului. Muzeul, școala, fabrica, spitalul, instituția culturală, mediul universitar, administrația sau comunitatea religioasă puteau deveni spații de interes pentru Securitate.

Aici trebuie făcută însă o distincție fundamentală. SRI nu este Securitatea. Securitatea a fost instrumentul unui regim comunist totalitar, în timp ce SRI a fost creat în 1990 și funcționează într-un regim democratic. Problema legitimă nu este să lipim automat eticheta „Securitate” unei instituții actuale, ci să discutăm transparent despre dimensiunea și controlul serviciilor de informații din România.

Pentru SRI nu există public o cifră oficială comparabilă cu documentele CNSAS privind Securitatea. Cifra de aproximativ 12.000 de angajați apare în spațiul public de ani de zile, inclusiv în documente parlamentare, dar este prezentată acolo ca dată neoficială. Asta înseamnă că nu trebuie prezentată drept efectiv oficial al SRI, dar cu toate acestea, surse jurnalistice ne prezintă cifre și de 2 sau 3 ori mai mari ca în vremea de tristă amintire (înainte de 1989!).

Comparația este totuși izbitoare: 14.629 de angajați ai DSS în 1988, față de o estimare publică de aproximativ 12.000 de angajați ai SRI astăzi (fără colaboratori din surse externe!!!). Numerele sunt apropiate, dar instituțiile, misiunile, cadrul juridic și societatea în care funcționează sunt radical diferite. În plus, comparația numerică nu spune nimic despre eficiența sau puterea reală a celor două aparate, mai ales într-o epocă în care tehnologia permite colectarea și analiza unor volume de informații imposibil de imaginat în 1988.

Există însă și o altă diferență importantă. În cazul Securității putem reconstrui astăzi, prin arhive, dimensiunea unei rețele care a ajuns la minimum 650.000 de colaboratori recrutați în patru decenii. În cazul SRI, informațiile publice despre colaboratori sau surse externe nu permit o cifră comparabilă official, existând doar referiri sporadice “pe surse”!

Dar tocmai aici apare problema care merită discutată la Buzău. Dacă în 1988 știm că existau 114 cadre ale Securității în județ, dintre care 20 femei și 94 bărbați, știm că la Muzeul Județean Buzău funcționau doi informatori și două persoane de sprijin, iar la nivel național existau mii și mii de surse, atunci putem înțelege cât de dens era mecanismul de supraveghere.

Astăzi, România are nevoie de servicii de informații. Amenințările sunt reale: spionaj, terorism, criminalitate organizată, atacuri cibernetice, război informațional și interferențe externe. Dar într-o democrație, puterea serviciilor trebuie să fie însoțită de control, reguli și responsabilitate.

Iar lecția Buzăului este poate mai importantă decât pare. În 1988, într-un muzeu județean descris drept „liniștit”, existau patru surse ale rețelei informative. Nu pentru că muzeul ar fi fost un centru de conspirație, ci pentru că sistemul comunist considera normal să știe ce se întâmplă în interiorul instituțiilor și între oameni.

114 cadre. Patru surse la muzeu. 14.629 de angajați în întregul DSS. Minimum 650.000 de colaboratori recrutați în perioada comunistă. Peste 200.000 numai în ultimul deceniu. Acestea nu sunt cifre de propagandă. Sunt bucăți din radiografia unui sistem care a transformat supravegherea societății într-o metodă de guvernare.

Astăzi nu mai trăim în acel sistem. Tocmai de aceea comparația trebuie făcută fără isterie și fără nostalgii. SRI nu trebuie confundat cu Securitatea, dar nici serviciile de informații ale unei democrații nu trebuie scoase din zona întrebărilor publice doar pentru că lucrează cu informații clasificate.

Buzăul are acum propriile sale cifre în această istorie. 114 cadre ale Securității în 1988 și o rețea informativă care ajungea inclusiv în interiorul Muzeului Județean Buzău. Arhivele au început să vorbească. Și, odată cu ele, încep să dispară și poveștile convenabile despre cât de „liniștită” era societatea de atunci.

Iulian Gavriluță – News Buzău

SURSE: CNSAS, SRI, MJB, alte surse jurnalistice