În Buzău există două lumi. Una în care vacanțele, terasele, petrecerile, fotografiile și selfie-urile de pe rețelele sociale fac parte din viața de zi cu zi a celor care au reușit să se cocoțeze în vârful sistemului. Și alta, mult mai numeroasă, în care oamenii muncesc de dimineața până seara, își plătesc taxele, facturile, ratele și impozitele și, la sfârșitul lunii, se întreabă dacă mai rămân bani pentru o pâine, o carne sau un medicament.

Pentru buzoianul obișnuit, concediul a devenit aproape un lux.

Nu vorbim despre Maldive, Dubai sau resorturi de cinci stele. Vorbim despre câteva zile la mare, despre o săptămână în care omul să poată respira, despre o vacanță pentru copii, despre posibilitatea de a ieși din rutina muncii și a grijilor. Numai că omul simplu nu prea mai are timp de asemenea extravagante. El muncește. Este bronzat la șapă, la coasă, pe șantier, în câmp, în fabrică, în magazin, în mașină, în atelier, în spital, în școală sau în fața calculatorului. Este bronzat de soare, de sudoare și de grija zilei de mâine. Nu are timp de selfie-uri. Nu are bani pentru terase exclusiviste. Nu are invitații la chermeze. Și, de cele mai multe ori, nu are nici relațiile potrivite. În schimb, primește spectacol. Primește paranghelii, festivaluri, panglici, discursuri, fotografii, inaugurări și promisiuni. Primește politicieni care apar periodic în fața camerelor și îi explică cât de bine merge orașul, cât de multe proiecte s-au făcut și cât de frumos este viitorul.

Toate acestea costă

 Nota de plată ajunge, inevitabil, tot la cetățeanul care nu și-a permis concediul. Aici este una dintre marile perversități ale sistemului: omul care plătește spectacolul este adesea chiar omul care nu își permite să participe la el. De 36 de ani ni se schimbă partidele, siglele, sloganurile și fețele de pe afișe. Se schimbă costumele, discursurile și fotografiile de campanie, dar prea multe mecanisme au rămas aceleași. Unii urcă. Alții privesc. Unii împart. Alții plătesc. Unii se fotografiază cu succesul. Alții numără banii până la următorul salariu.

Să nu ne ascundem după degete…cine sunt de fapt “ei”?

 În România postcomunistă au existat rețele de influență, privilegii moștenite, averi și poziții de putere care au trecut dintr-o generație în alta. Vechea nomenclatură, vechile structuri de partid și oamenii conectați la fostele structuri de putere au lăsat urme adânci în societate.

Dar problema de astăzi nu mai este doar cine au fost părinții sau bunicii celor aflați la putere. Problema este cine îi lasă să rămână acolo. Pentru că puterea nu stă numai în biroul primarului, în sediul partidului sau în instituția publică. Puterea stă și în mâna celui care votează. În mâna celui care poate spune NU. În mâna celui care poate cere documente, poate întreba unde s-au dus banii, poate sesiza o neregulă, poate participa la o ședință de consiliu local, poate protesta și poate refuza să mai creadă orice slogan electoral. Și aici apare întrebarea incomodă: cât de vinovat este și cetățeanul pentru propria lui neputință?

Oare vina nu este și ea…împărțită?

Nu omul care muncește de dimineață până seara și abia își plătește facturile. Nu pensionarul care își cumpără medicamentele cu bani numărați. Nu familia care își calculează fiecare cumpărătură. Ci societatea care s-a obișnuit să privească. Să bombăne în fața televizorului. Să înjure pe Facebook. Să spună că nu se poate face nimic. Și apoi să meargă la vot exact cum i se spune.

Asta este adevărata victorie a oricărei clase politice care vrea să rămână la putere: să-i convingă pe oameni că nu au putere. Să-i facă să creadă că administrația este un teritoriu interzis. Că politica este treaba politicienilor. Că bugetul este proprietatea celor care îl administrează. Că întrebările sunt obraznice. Că transparența este un moft. Că protestul este inutil. Și că, în fond, toți fac la fel. Nu! Nu toți fac la fel.

“Selfie-ul” – metoda modernă de intimidare și sfidare!

Dar prea mulți dintre noi au acceptat prea mult timp prea multe lucruri. Iar această pasivitate costă. Costă în spitale. Costă în școli. Costă în infrastructură. Costă în servicii publice. Costă în taxe și impozite. Costă în facturi. Costă în oportunități pierdute. Și, mai ales, costă în viitorul copiilor noștri. În timp ce unii își etalează vacanțele, omul obișnuit din Buzău își etalează, dacă mai poate, bonul de la supermarket. În timp ce unii fac fotografii de la mese festive, alții își fac socoteala dacă mai pot cumpăra carne până la sfârșitul lunii. În timp ce unii se laudă cu proiecte și realizări, alții se întreabă de ce trebuie să plătească atât de mult pentru lucruri care ar trebui să fie normale. Și poate că a venit momentul să schimbăm întrebarea. Nu „Ce ne mai dau?”. Ci „Ce ne aparține și de ce nu ne este restituit?”. Banii publici nu sunt ai politicienilor.

Când vom înțelege că “ei” nu au nimic din ce nu le dăm noi voie să aibe?

 Instituțiile nu sunt proprietatea partidelor. Orașul nu este moșia nimănui. Județul nu este feudă electorală. Iar cetățeanul nu este spectator la propria lui viață. Buzoienii trebuie să înțeleagă un lucru simplu și teribil de important: puterea este la ei. În vot. În solidaritate. În întrebări. În documente cerute. În transparență. În presă. În reacție. În refuzul de a mai accepta circul drept administrație. Poate că nu toți buzoienii își permit concedii. Dar toți își permit, măcar o dată, să spună AJUNGE! Și poate că adevărata schimbare nu va începe când politicienii vor deveni brusc mai buni. Poate că va începe în ziua în care cetățeanul va înceta să mai creadă că este condamnat să privească de pe margine. Pentru că, până la urmă, cei care se bronzează în vacanțe se pot întoarce oricând acasă. Cei care muncesc la șapă, coasă și lopată nu au unde să fugă. Ei sunt acasă. Casa lor se numește Buzău. Iar întrebarea rămâne una singură: când vor înțelege buzoienii că orașul este al lor, banii publici sunt ai lor, instituțiile sunt ale comunității, iar puterea este, de fapt, în mâna lor?

Iulian Gavriluță – News Buzău