Există o întrebare care ar trebui să răsune în fiecare cancelarie, în fiecare inspectorat și, mai ales, în fiecare instituție care se ocupă de educație: ce caută serviciile de informații în școală? Nu vorbim despre o teorie conspiraționistă și nici despre vreo poveste inventată pe rețelele sociale. Vorbim despre un program oficial, PREVISIO – Prevenirea radicalizării și a extremismului violent în sistemul de învățământ preuniversitar, în cadrul căruia SRI, împreună cu alte instituții ale statului, a desfășurat activități de formare pentru cadre didactice. Potrivit informațiilor prezentate public, 1.180 de profesori au fost instruiți pentru identificarea unor posibile semne de radicalizare și extremism în rândul elevilor. Și aici începe adevărata problemă. Nu faptul că statul vrea să prevină terorismul sau extremismul violent, pentru că este evident că asemenea fenomene trebuie prevenite. Problema este că școala începe să fie privită prin lentila serviciilor de informații, iar profesorul riscă să fie transformat din educator în observator al comportamentului elevului.
Școala nu este cazarmă
Profesorul trebuie să formeze caractere, nu profiluri de risc. Trebuie să-i învețe pe copii să gândească, să pună întrebări, să argumenteze, să conteste, să aibă opinii și să nu accepte orice autoritate doar pentru că poartă o funcție. Adolescentul este prin definiție contradictoriu, uneori rebel, alteori furios, alteori retras și aproape întotdeauna preocupat să-și găsească identitatea. Un elev poate să conteste profesorul, poate să critice Guvernul, poate să fie nemulțumit de societate, poate să citească idei radicale și poate să spună lucruri care îi șochează pe adulți. Toate acestea nu înseamnă automat că acel copil este extremist sau viitor terorist. Aici apare întrebarea esențială: cine stabilește unde se termină libertatea de exprimare și unde începe radicalizarea? Cine decide dacă un adolescent este doar revoltat sau reprezintă un „risc”? Cine stabilește dacă o opinie politică nepopulară este doar o opinie sau devine un indicator de extremism? Și mai ales, cine verifică profesorul care verifică elevul?
PREVISIO ridică întrebări pe care statul trebuie să le răspundă
Nu contestăm existența programului și nici dreptul instituțiilor statului de a preveni radicalizarea. Contestăm însă lipsa de claritate asupra modului în care aceste mecanisme funcționează în interiorul școlii. Dacă peste o mie de profesori au fost instruiți pentru a identifica posibile semne de radicalizare, atunci societatea are dreptul să știe ce au învățat concret acești oameni. Ce criterii li s-au prezentat? Ce comportamente trebuie urmărite? Ce înseamnă un elev vulnerabil la radicalizare? Ce se întâmplă după ce un profesor consideră că un copil prezintă un anumit risc? Cui raportează? Unde ajunge informația? Există evidențe despre elevii considerați vulnerabili? Cine are acces la acestea? Cât timp sunt păstrate? Ce garanții există pentru ca un copil să nu fie etichetat greșit? Și de ce autoritățile nu explică limpede aceste lucruri?
Am mai văzut filmul acesta
România are o istorie care nu trebuie uitată doar pentru că au trecut câteva decenii. Am trăit într-un sistem în care oamenii erau învățați să se suspecteze între ei, în care vecinul putea deveni sursă, colegul putea deveni informator, iar un cuvânt spus într-un moment nepotrivit putea ajunge într-o notă. Profesorului îi era frică de elev, elevului îi era frică de profesor, colegului îi era frică de coleg și aproape nimeni nu știa unde se termină simpla conversație și unde începe supravegherea. Nu spunem că PREVISIO este Securitatea și nu există dovezi pentru a afirma că profesorii implicați au fost transformați în informatori. Ar fi o acuzație gravă și iresponsabilă. Dar istoria ne obligă să fim atenți la orice mecanism care poate transforma suspiciunea într-o practică instituțională. Pentru că orice mecanism de supraveghere poate deveni periculos atunci când nu există transparență, control și limite foarte clare.
Profesorul trebuie să fie educator, nu turnător cu diplomă
Este un cuvânt dur, dar tocmai de aceea trebuie spus cu responsabilitate. Nu afirmăm că cei 1.180 de profesori sunt turnători și nu există nicio dovadă care să permită o asemenea etichetare. Întrebarea este însă dacă statul nu creează, chiar și involuntar, o cultură în care profesorul este încurajat să observe, să interpreteze, să clasifice și să semnaleze comportamentul elevului printr-o lentilă de securitate. Există o diferență enormă între profesorul care observă că un copil are probleme și încearcă să-l ajute și un mecanism instituțional în care copilul poate ajunge să fie privit ca un posibil risc. Prima abordare este educație. A doua este securizare. Iar dacă securizarea începe să domine educația, am pierdut exact ceea ce școala trebuia să apere: libertatea de a gândi.
Extremismul trebuie combătut, dar și abuzul trebuie prevenit
Există extremism, există propagandă violentă, există recrutare online și există terorism. Statul are obligația de a proteja societatea și copiii. Dar tocmai pentru că aceste amenințări sunt reale, răspunsul statului trebuie să fie proporțional, profesionist și transparent. Un adolescent care pune întrebări incomode nu este automat extremist. Un copil care critică statul nu este automat terorist. Un elev care contestă autoritatea nu este automat radicalizat. Un tânăr care trece printr-o perioadă de izolare nu trebuie transformat într-un profil de risc doar pentru că se comportă diferit. Iar un profesor care nu este de acord cu o anumită politică nu trebuie să trăiască într-o atmosferă în care fiecare opinie poate fi interpretată prin filtre de securitate.
Reeducare sau educație?
Cuvântul reeducare are o încărcătură uriașă în istoria României și nu trebuie folosit fără dovezi. Dar întrebarea pe care o ridică acest tip de program este perfect legitimă: în ce direcție este format profesorul? Îl învățăm să educe sau îl învățăm să observe? Îl învățăm să construiască încredere sau să identifice suspiciuni? Îl învățăm să discute cu elevul sau să raporteze comportamente? Pentru că există o diferență fundamentală între profesorul care spune „copilul acesta are o problemă și trebuie să-l ajut” și un sistem care spune „copilul acesta reprezintă un posibil risc”. Prima abordare este educație. A doua este securizare. Școala nu poate deveni un spațiu în care elevul își măsoară fiecare cuvânt de teamă că un profesor îl poate considera suspect.
Dacă totul este legal, atunci să fie și transparent
Dacă PREVISIO este un program legitim, necesar și util, atunci SRI, MAI și Ministerul Educației nu au niciun motiv să se teamă de întrebările societății. Dimpotrivă, ar trebui să publice metodologia, să explice criteriile, să prezinte conținutul formării și să spună foarte clar ce se întâmplă după identificarea unei presupuse situații de risc. Societatea trebuie să știe cine au fost profesorii formați, în măsura în care aceste informații pot fi făcute publice, din ce zone ale țării au provenit și care sunt mecanismele de control. Trebuie explicat ce drepturi are elevul, ce drepturi au părinții și ce se întâmplă atunci când un profesor greșește. Pentru că transparența nu slăbește securitatea. Dimpotrivă, transparența îi oferă legitimitate.
Serviciile să-și facă treaba, profesorii să-și facă meseria
Serviciile de informații au o misiune. Poliția are o misiune. Educația are o misiune. Atunci când aceste lumi se întâlnesc, trebuie să existe limite foarte clare. Profesorul nu trebuie să devină agent de informații, iar elevul nu trebuie să devină obiectiv de intelligence. Într-o societate democratică, profesorul trebuie să poată privi un adolescent și să vadă un copil care are nevoie de educație, nu un profil comportamental care trebuie clasificat. Dacă un elev are probleme, profesorul trebuie să-l ajute. Dacă există o amenințare reală, instituțiile competente trebuie să intervină. Dar între aceste două lucruri există o graniță pe care statul nu are voie să o treacă în tăcere.
România nu are nevoie de o școală a fricii
Copiii trebuie învățați să recunoască propaganda, manipularea și extremismul. Trebuie învățați să verifice informațiile, să argumenteze și să respingă violența. Dar trebuie să fie învățați și că statul poate fi criticat, că autoritatea poate fi întrebată „de ce?”, că libertatea de exprimare nu este rezervată celor care spun ceea ce vrem noi să auzim și că un adolescent nu devine terorist doar pentru că este rebel. Adevărata educație nu înseamnă să elimini ideile periculoase din mintea copilului, ci să-l înveți să le recunoască și să le combată prin argumente. Nu poți construi o societate liberă dacă îi înveți pe copii să se teamă că fiecare gest, fiecare opinie sau fiecare întrebare poate fi interpretată ca un semn de radicalizare.
Școala nu este teren operativ
Aici trebuie trasă linia roșie. Serviciile să-și facă intelligence. Poliția să-și facă anchetele. Instituțiile educaționale să-și facă educația. Profesorii să formeze caractere. Psihologii să sprijine copiii. Iar părinții să știe ce se întâmplă cu propriii lor copii. Nu putem construi o societate sănătoasă în care profesorul nu mai vede un adolescent curios, ci un „profil de risc”, nu mai vede un copil retras, ci un „indicator”, nu mai vede un elev care critică sistemul, ci un „potențial radicalizat”.
România a mai trăit într-o societate în care oamenii se uitau peste umăr înainte să vorbească. Nu avem voie să reconstruim acea atmosferă sub un vocabular modern, european și plin de acronime. Nu mai spunem turnător, spunem observator. Nu mai spunem informator, spunem persoană instruită pentru identificarea riscurilor. Nu mai spunem dosar, spunem evaluare. Dar dacă omul începe să tacă pentru că se teme că este observat, etichetat sau raportat, problema nu mai este doar extremismul. Problema devine însăși libertatea.
Școala trebuie să formeze cetățeni, nu informatori.
Iar dacă autoritățile sunt convinse că ceea ce fac în școli este corect, atunci să deschidă ușile și să arate tot. Să explice ce au învățat profesorii, cum sunt folosite informațiile, cine le controlează și care sunt garanțiile pentru elevi. Pentru că într-o democrație adevărată, securitatea nu trebuie să se teamă de întrebările societății.
Iar întrebarea News Buzău rămâne simplă și incomodă: ce caută serviciile de informații în școală și unde se termină prevenția și începe supravegherea?
Iulian Gavriluță - News Buzău
