Există, în Buzău, copii despre care nu vorbește aproape nimeni. Copii care pleacă dimineața la școală cu ghiozdanul greu și cu buzunarele ușoare. Copii ai căror părinți fac eforturi uriașe ca să le cumpere rechizite, cărți, haine, să le plătească transportul sau, uneori, pur și simplu să le pună ceva de mâncare pe masă înainte să plece la ore. Și totuși, acești copii învață. Învață mult, învață serios, câștigă premii, ajung la olimpiade și se întorc acasă cu diplome pe care părinții le păstrează cu grijă. Pentru ei, fiecare premiu este o victorie. Pentru părinți, este dovada că toate sacrificiile au avut un rost. Dar într-o societate în care relațiile, banii și apartenența la grupul potrivit pot cântări mai mult decât competența, diploma nu mai este întotdeauna suficientă.

Ce îi spunem unui copil care învață?

Îi spunem să muncească. Să fie serios. Să citească. Să învețe. Să nu renunțe. Să fie corect. Și copilul ne crede. Apoi crește. Termină liceul, intră la facultate, poate chiar cu bursă. Învață ani de zile, obține rezultate, își construiește un CV și începe să caute un loc în societate. Și atunci poate descoperi că pentru anumite uși CV-ul nu este suficient. Că există oameni care pornesc cu zece metri înaintea lui. Nu pentru că sunt mai inteligenți. Nu pentru că au muncit mai mult. Nu pentru că au rezultate mai bune. Ci pentru că au numele potrivit, părinții potriviți, banii potriviți sau relațiile potrivite. Iar atunci apare întrebarea pe care niciun copil nu ar trebui să fie obligat să și-o pună: „De ce am mai învățat?”. Aici începe tragedia adevărată. Nu atunci când un copil modest nu primește o slujbă, ci atunci când copilul care a muncit și a fost corect începe să creadă că munca și corectitudinea sunt inutile.

Ce pierdem?

Îi pierdem pe ei. Și, odată cu ei, pierdem viitorul orașului. Pierdem viitori medici, profesori, ingineri, cercetători, antreprenori, oameni care ar fi putut construi ceva aici. Apoi ne mirăm că tinerii pleacă. Ne mirăm că Buzăul îmbătrânește. Ne mirăm că cei mai buni caută Bucureștiul, Clujul, Iașiul sau străinătatea. Poate că problema nu este că tinerii nu iubesc Buzăul. Poate că problema este că Buzăul nu le oferă întotdeauna motive să rămână.

Pilele nu sunt doar o nedreptate

Sunt o lovitură dată viitorului. Atunci când un om competent este împins la margine pentru ca un incompetent cu relații să ocupe locul lui, nu este afectat doar omul respectiv. Este afectată întreaga societate. Pentru că acel incompetent va lua decizii, va administra bani, va conduce instituții, va semna documente și va influența destine. Iar copilul care a învățat pe brânci, care a luat premiu după premiu și care a crezut că școala îl va ajuta să-și construiască viața privește toate acestea și înțelege un lucru teribil: regulile nu sunt aceleași pentru toți. De aici începe cinismul. De aici începe nepăsarea. De aici începe celebrul „merge și așa”. De aici începe fuga din țară și pierderea încrederii într-o societate normală.

Ce facem?

În primul rând, trebuie să încetăm să ne prefacem că nu vedem. Trebuie să cerem concursuri reale, criterii publice, rezultate verificabile și transparență. Trebuie să urmărim cine este angajat, cine promovează, cine câștigă contracte și cine beneficiază de oportunități. Trebuie să întrebăm, să verificăm, să publicăm și să comparăm competența cu rezultatele. Iar atunci când ni se spune că „a fost cel mai bun”, întrebarea trebuie să fie simplă: demonstrați-ne.

Iar presa?

Presa are aici o responsabilitate uriașă. Nu trebuie să fie nici dușmanul politicienilor, nici prietenul lor. Nu trebuie să fie portavocea unui partid și nici instrumentul unei găști. Presa trebuie să fie de partea celui care nu are putere. Iar copilul care învață într-o cameră modestă, în timp ce părinții lui se chinuie să-i cumpere cărțile, este exact omul pentru care presa trebuie să existe. Să-i spunem povestea. Să-i arătăm rezultatele. Să-i facem cunoscută performanța. Să întrebăm instituțiile ce șanse îi oferă și să urmărim dacă acele șanse sunt reale. Să punem reflectorul acolo unde cineva încearcă să înlocuiască meritul cu relația. Pentru că presa care tace atunci când nedreptatea devine regulă nu mai este presă. Este decor.

Cum arată viitorul?

Depinde de noi. Putem continua să construim o societate în care copilul cu bani și relații pleacă primul, iar copilul inteligent, dar modest, așteaptă la coadă. Sau putem construi o societate în care primul criteriu este ceea ce știi să faci. Nu cine este tatăl tău. Nu ce partid te recomandă. Nu câți bani ai. Nu pe cine cunoști. Ci ce știi, ce poți și ce ai făcut. O societate normală nu este aceea în care toți copiii ajung bogați. Este aceea în care un copil sărac poate visa fără să fie naiv. În care un premiu la olimpiadă contează mai mult decât o relație. În care un elev bun nu trebuie să se teamă că, după ani de muncă, va pierde în fața unuia „cu spatele asigurat”. În care părinții pot să-i spună copilului lor, fără să mintă: „Învață. Muncește. Fii corect. Și vei avea o șansă”.

Asta trebuie să fie promisiunea societății. Iar dacă nu mai putem face această promisiune copiilor noștri, atunci nu ei au eșuat. Noi am eșuat. Și poate că este timpul să ne uităm mai puțin la cine a mai tăiat o panglică și mai mult la copilul care, într-o cameră modestă din Buzău, stă până târziu cu o carte în față și încă mai crede că lumea este dreaptă. Să nu-l lăsăm să afle prea târziu că, uneori, nu este.

Iulian Gavriluta – News Buzau