Există un moment în care o breaslă începe să-și piardă forța. Nu atunci când apar opinii diferite, nu atunci când publicațiile se concurează și nici măcar atunci când jurnaliștii se critică între ei. Momentul periculos apare atunci când competiția profesională se transformă în ură, când diferențele de opinie devin etichete și când fiecare jurnalist începe să fie judecat nu după ceea ce scrie, ci după presupusa tabără din care face parte.

La Buzău, această ruptură se vede din ce în ce mai clar. Presa locală nu mai pare întotdeauna o breaslă care urmărește puterea, ci o sumă de grupuri care se urmăresc reciproc. Ne uităm mai mult la ce publică celălalt decât la ce face politicianul despre care ar trebui să scriem. Ne consumăm energia în dispute, ironii și acuzații, în timp ce administrațiile, partidele și oamenii aflați vremelnic la putere își văd liniștiți de propriile interese.

Iar asta nu este doar o problemă a presei. Este și o victorie a celor care preferă o presă dezbinată.

Cum am ajuns să fim împărțiți

Nu este nevoie ca un politician să sune fiecare redacție și să spună ce trebuie scris. Sistemul este mult mai subtil și, tocmai de aceea, mult mai eficient. Este suficient să existe tabere, relații preferențiale, contracte de publicitate, sponsorizări, invitații, acces la informații și o permanentă competiție pentru apropierea de cei care dețin puterea.

Într-un asemenea climat, apare inevitabil suspiciunea: cine este „al Primăriei”, cine este „al partidului”, cine este „anti-sistem”, cine primește publicitate, cine nu primește, cine este invitat și cine este ignorat.

De aici până la războiul dintre jurnaliști nu mai este decât un pas.

Și l-am făcut.

Astăzi, prea des, înainte să citim un articol ne întrebăm cine l-a scris și pentru cine lucrează. Înainte să analizăm o informație ne întrebăm cine ar avea de câștigat din publicarea ei. În loc să discutăm argumentele, discutăm presupusele interese ale celui care le prezintă.

Este exact mecanismul prin care o breaslă poate fi făcută incapabilă să mai acționeze împreună.

Sponsorizarea nu este problema. Dependența este

Să fim corecți: o publicație nu poate funcționa fără bani. Publicitatea este legitimă, sponsorizările pot fi legitime, iar un jurnalist nu trebuie să lucreze gratis pentru a demonstra că este independent.

Problema apare în momentul în care relația financiară începe să influențeze întrebările jurnalistului.

Nu este nevoie să primești un telefon cu ordinul „nu scrie”. Uneori este suficient să știi cine îți poate retrage publicitatea, cine îți poate închide o ușă sau cine îți poate face viața profesională mai dificilă.

Atunci autocenzura apare singură.

Începi să alegi cuvintele mai atent. Amâni un subiect. Renunți la o întrebare. Publici mai puțin despre un anumit subiect și mai mult despre altul. Nu pentru că ți-a spus cineva să faci asta, ci pentru că ai învățat singur unde este limita pe care nu trebuie să o depășești.

Iar aici este adevărata problemă.

Nu atunci când cineva îți cere să taci, ci atunci când ajungi să știi singur când trebuie să taci.

Politicienii au înțeles ceva ce noi încă refuzăm să înțelegem

O presă unită, indiferent de orientarea editorială a fiecărei publicații, este incomodă pentru orice putere. Dacă mai multe redacții pun aceeași întrebare, dacă verifică aceleași informații și dacă urmăresc aceeași problemă până la capăt, devine mult mai greu să ascunzi un eșec în spatele unei conferințe de presă sau al unei fotografii oficiale.

Dar o presă ocupată să se certe cu ea însăși este mult mai ușor de gestionat.

Un jurnalist îl atacă pe alt jurnalist, celălalt răspunde, apar comentariile, apar taberele, iar discuția publică se mută de la problema reală la conflictul dintre cei care ar trebui să o explice.

În tot acest timp, politicianul despre care trebuia să scriem poate să stea liniștit.

Nu mai este el subiectul.

Suntem noi.

Jurnaliști versus jurnaliști

Poate că aceasta este cea mai tristă parte a poveștii. Am ajuns să consumăm enorm de multă energie pentru a demonstra că celălalt este „rău”, „vândut”, „partizan”, „anti-sistem” sau „omul cuiva”.

Uneori criticile sunt justificate și este normal ca presa să se critice inclusiv pe ea însăși. Dar critica profesională este una, iar ura dintre colegii de breaslă este cu totul altceva.

Când atacul personal devine mai important decât subiectul jurnalistic, pierdem cu toții.

Pentru că un jurnalist nu devine mai bun doar pentru că alt jurnalist este mai rău.

O publicație nu devine mai independentă doar pentru că acuză o altă publicație că nu este independentă.

Și adevărul nu devine mai adevărat pentru că este spus cu mai multă agresivitate.

Cine câștigă din această dezbinare?

Nu cetățeanul.

El are nevoie să știe unde se duc banii publici, de ce întârzie un proiect, cine răspunde pentru o decizie administrativă, cât costă o investiție și dacă promisiunile făcute înainte de alegeri au fost respectate.

Cetățeanul nu are nevoie ca jurnaliștii să se urască.

Are nevoie ca ei să întrebe, să verifice, să insiste, să compare declarațiile cu realitatea și să urmărească un subiect și după ce dispare din agenda politicienilor.

Iar dacă presa își consumă energia în războaie interne, tocmai aceste lucruri rămân nefăcute.

Nu trebuie să fim prieteni. Trebuie să fim profesioniști

Nu cred că jurnaliștii din Buzău trebuie să se iubească între ei. Nici măcar nu trebuie să fie de acord unii cu alții. Este sănătos ca publicațiile să aibă opinii diferite, să pună accente diferite și să concureze pentru exclusivități și audiență.

Dar există o limită pe care nu ar trebui să o trecem.

Nu putem transforma concurența în dușmănie și diferența editorială în război personal.

Un jurnalist poate să aibă orice convingere politică și orice opinie personală. În momentul în care pune mâna pe microfon, însă, responsabilitatea lui ar trebui să fie față de informație și față de public.

Nu există jurnalist al Primăriei.

Nu există jurnalist al Consiliului Județean.

Nu există jurnalist al unui partid.

Există jurnalist și există propagandist. Iar diferența dintre cele două nu o stabilește sigla de pe microfon, ci felul în care este făcută meseria.

Dacă ne lăsăm împărțiți, nu mai suntem o forță

Poate că aceasta este concluzia pe care ar trebui să o spunem cu voce tare, chiar dacă ne deranjează.

Politicienii nu trebuie să controleze întreaga presă pentru a avea liniște. Este suficient ca presa să fie suficient de fragmentată încât să nu mai poată acționa împreună atunci când apare o problemă importantă.

Iar dacă noi ajungem să ne privim colegii ca pe niște dușmani, dacă fiecare articol devine motiv de suspiciune și fiecare opinie este pusă imediat în cârca unei sponsorizări sau a unei simpatii politice, atunci am făcut deja jumătate din munca celor care și-ar dori o presă slabă.

Ne-am împărțit singuri.

Și poate că este timpul să recunoaștem asta.

Nu trebuie să fim aceeași presă. Nu trebuie să scriem la fel. Nu trebuie să avem aceleași opinii.

Dar atunci când puterea greșește, indiferent cine se află la putere, trebuie să avem aceeași libertate de a spune că greșește.

Pentru că presa nu este o galerie de suporteri politici.

Presa ar trebui să fie locul în care puterea este întrebată, verificată și, atunci când este cazul, criticată.

Iar dacă noi vom continua să ne certăm între noi pentru banii, favorurile și simpatiile celor aflați la putere, în timp ce uităm pentru cine facem această meserie, atunci politicienii nici măcar nu vor mai trebui să ne dezbine.

Vom face singuri treaba pentru ei.

Iulian Gavriluta - News Buzau