România pare condamnată să trăiască într-o permanentă ceață a adevărului. De fiecare dată când Guvernul anunță o "reformă", sindicatele ies în stradă și avertizează că urmează tăieri de salarii, concedieri sau diminuarea drepturilor. Guvernanții răspund imediat cu aceeași placă: "Nu se taie nimic! Sunt doar manipulări!"

Și atunci apare întrebarea firească: cine minte?

Nu este prima dată când românii sunt puși să aleagă între două adevăruri complet opuse. Sindicatele susțin că modificarea sporurilor, schimbarea modului de calcul al veniturilor și limitarea unor beneficii vor face ca mii de angajați din sănătate și educație să plece acasă cu mai puțini bani. Guvernul afirmă că salariile de bază rămân intacte și că doar se elimină "anomalii" și "privilegii".

Frumos spus. Aproape poetic.

Doar că omul care merge la serviciu nu trăiește din comunicate de presă. El își plătește ratele, chiria, utilitățile și mâncarea din venitul net care îi intră pe card. Dacă acel venit scade cu 500, 1.000 sau 2.000 de lei pentru că dispar sporuri sau alte componente salariale, cum se numește asta? Reformă? Ajustare? Optimizare?

Nu. Pentru omul simplu se numește mai puțini bani în buzunar.

Guvernul are însă și argumentele sale.

România are un deficit bugetar uriaș, unul dintre cele mai mari din Uniunea Europeană. Bruxelles-ul cere măsuri ferme pentru reducerea cheltuielilor. Statul împrumută miliarde aproape în fiecare săptămână, iar dobânzile sunt plătite tot din taxele românilor. Este evident că nu mai poate continua la nesfârșit o politică în care cheltuielile cresc mai repede decât economia.

Este adevărat și că sistemul bugetar are numeroase inechități. Există instituții unde sporurile au ajuns să depășească salariul de bază, în timp ce alte categorii profesionale nu beneficiază de aproape nimic. O reformă este necesară.

Dar aici apare marea problemă.

De ce fiecare reformă începe exact cu cei care muncesc efectiv și se termină întotdeauna înainte de ușa privilegiilor politice?

Românii văd zilnic instituții umflate cu directori, consilieri, secretari, șefi adjuncți, viceșefi și alte funcții inventate pentru clientela de partid. Văd companii de stat cu pierderi uriașe și salarii de lux. Văd consilii de administrație în care indemnizațiile curg fără performanță. Văd agenții care dublează activitatea altor agenții.

Și totuși, austeritatea pare să lovească mereu acolo unde rezistența este mai mică.

Profesorii.

Medicii.

Asistenții.

Personalul auxiliar.

Cei care țin spitalele și școlile deschise.

Este imposibil să ceri performanță în educație când profesorii se întreabă dacă luna viitoare vor pierde din venituri.

Este imposibil să vorbești despre un sistem medical performant când personalul este demoralizat și mulți aleg să plece în străinătate.

Sindicatele au dreptate când spun că oamenii sunt speriați. Au obligația să-și apere membrii.

Dar și sindicatele trebuie să răspundă unei întrebări incomode.

Unde au fost în ultimii ani, când s-au creat dezechilibrele din sistem? De ce multe dintre ele au acceptat compromisuri, negocieri netransparente și promisiuni electorale care au adus România în situația actuală?

La rândul său, Guvernul vorbește despre responsabilitate fiscală. Foarte bine.

Atunci începeți cu privilegiile clasei politice.

Reduceți numărul agențiilor.

Eliminați sinecurile.

Publicați transparent fiecare leu cheltuit.

Renunțați la luxul din instituții înainte de a cere sacrificii profesorilor și medicilor.

Abia atunci românii vor crede că austeritatea este împărțită echitabil.

Altfel, mesajul transmis este unul simplu și revoltător: cei care produc servicii publice trebuie să suporte greul, iar cei care au creat dezechilibrele rămân bine-mersi în fotoliile lor.

România nu are nevoie de încă o bătălie între Guvern și sindicate.

Are nevoie de adevăr.

Dacă salariile nu scad, demonstrați asta cu fluturașii de salariu și cu exemple concrete, nu cu sloganuri.

Dacă scad, spuneți deschis cât, pentru cine și de ce.

Cetățenii s-au săturat de comunicate triumfaliste și de proteste fără rezultat. Ei vor certitudini, nu propagandă.

Pentru că, indiferent cine câștigă războiul declarațiilor, cel care pierde este același de fiecare dată: românul de rând.

Iar întrebarea care rămâne este una pe care politicienii o evită de zeci de ani:

Până când? Până când cei care muncesc vor fi puși să plătească nota de plată pentru greșelile celor care guvernează? Până când sănătatea și educația vor fi tratate ca simple cheltuieli bugetare și nu ca investiții în viitorul acestei țări?

Poate că nu sindicatele și nici Guvernul trebuie să răspundă primele.

Poate că răspunsul îl vor da românii la următoarele alegeri.

Iulian Gavriluta – News Buzau