Pentru a înțelege cum se raportau strămoșii noștri la provocările majore, trebuie să înțelegem ce citeau și în ce credeau atunci când orizontul li se întuneca.

Gromovnicul este una dintre cele mai populare cărți cu caracter astrologic din istoria spațiului românesc. Privit de țăranul român ca un manual de supraviețuire și de anticipare a destinului, documentul ne oferă o perspectivă crudă și onestă asupra mentalității epocii.

La origini, Gromovnicul își trage seva din vechea tradiție bizantină, fiind atribuit, printr-o legendă apocrifă, împăratului bizantin Heraclius (cunoscut în textele vechi românești drept „Iraclie împărat”). Cartea avea un scop precis: să prezică soarta omenirii și a recoltelor pe baza interpretării fenomenelor meteorologice majore (tunete, fulgere, cutremure), în funcție de zodia în care acestea se produceau. Textele de tip Gromovnic (din slava veche: gromŭ = tunet) au circulat masiv în spațiul balcanic.

Deși cel menționat mai sus a fost un împărat real (610–641), atribuirea textului este apocrifă (falsă), menită să ofere prestigiu unei cărți care era, în esență, un amestec de astrologie mesopotamiană și meteorologie populară.

Și totuși, românul, prins constant între năvăliri și ani secetoși, a continuat să copieze, să tipărească (cum este cazul ediției de la București, din 1817) și să creadă cu tărie în aceste texte. De ce? Pentru că atunci când logica istoriei oferea doar suferință, fatalismul acestor cărți oferea o structură, un sens și un motiv de a merge mai departe.

Într-o lume în care țăranul era strivit între birurile boierești și lăcomia fanariotă, ideea că ordinea cosmică poate pedepsi ceea ce legea pământească ocrotea era singura formă de consolare.

Acest document este, așadar, mult mai mult decât o culegere de superstiții respinse de dogma creștină; este oglinda unui popor care privea realitatea în ochi.

Românul străvechi deși poate că Duminica mergea la biserică Lunea citea din Gromovnic fără să se simtă ”ipocrit”.

Găsea în Gromovnic confirmarea că greutățile sunt inevitabile și universale.

Lecția desprinsă de aici, extrem de relevantă pentru mentalitatea masculină a rezistenței, este refuzul de a capitula.

Cosmosul putea aduce boli, războaie grele, conducători corupți sau pământ uscat, dar viața trebuia înfruntată, asumată și trăită până la capăt, cu forța celui care știe că după fiecare prăpăd va veni, inevitabil, și vremea roadelor.

E singura lege masculină care contează.

Constantin Baciu