Sa va povestesc ceva…era in 2016, cand Toma Faliment isi “sarbatorea” reusita si dupa cum au relatat unii din chiar partidul care castigasera alegerile - dupa ce sora lui strigase in sediul PSD Municipiu ca “buzoienii nu stiu ce greseala au facut…!” pentru ca in familie sunt mari probleme legate de anumite afectiuni psihice, un grup de profesori universitari, lectori si psihologi se aflau la Buzau la o intrunire de specialitate si au vazut cateva secvente la televizor cu manifestarile “proaspatului ales” si au decretat in unanimitate ca “personajul” pare sa sufere de „Sindromul Münchhausen”! Amintind in treacat partea amuzanta din relatarile din romanul lui Rudolf Erich Raspe (1785) despre nobilul german fictive (Baronul Münchhausen), inspirat de un personaj real, Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen, sa ne oprim imediat dupa asta la semnele acestui sindrom psihic!

Minciuna modifică creierul și ne împinge pe o pantă alunecoasă

În lumea literaturii, puține personaje întruchipează arta povestirii exagerate la fel de bine precum Baronul Münchhausen.

Istorisirile sale, de la călătoria pe spatele unui obuz până la aventura pe Lună sau la abilitatea de a se scoate dintr-o mlaștină trăgându-se de propriul păr, nu sunt menite să rănească, ci să încânte și să uimească.

Ele ilustrează o formă ludică a neadevărului, unde minciuna devine artă, nu înșelăciune. Fascinant este cum, dincolo de aceste povești, numele baronului a pătruns și în limbajul psihologiei.

În 1951, medicul britanic Richard Asher a introdus termenul de „Sindrom Münchhausen” pentru a descrie o tulburare complexă: o persoană care își inventează sau chiar își provoacă simptome de boală, nu pentru un câștig material evident, ci pentru a atrage atenția și compasiunea celor din jur.

Astfel, mitul literar se transformă într-un concept clinic, arătând o altă fațetă a minciunii, una în care, odată scăpată de sub control, devine o formă de suferință personală.

În esență, mecanismele care îi determină pe oameni să recurgă la neadevăr sunt adesea similare, având la bază o nevoie profundă de a fi văzuți, acceptați sau validați.

Uneori, mințim din motive considerate banale: pentru a evita să rănim pe cineva, pentru a ne feri de rușine sau pentru a ne proteja imaginea. Alteori însă, minciuna se transformă într-o armă veritabilă, o modalitate de a modela realitatea după propriile dorințe.

Psihologii subliniază că, indiferent de rădăcini, minciuna ascunde frecvent o emoție primară: frica – frica de a fi judecat, respins sau de a nu fi considerat suficient.

Există, desigur, și situații în care oamenii mint în mod intenționat pentru a manipula sau a obține un avantaj, fără o legătură directă cu vulnerabilitatea emoțională. Dincolo de implicațiile morale, minciuna are un cost interior greu de ignorat. Creierul o percepe ca pe o tensiune invizibilă.

Studiile arată că anumite regiuni din cortexul prefrontal, esențiale pentru controlul cognitiv și gestionarea emoțiilor, devin mult mai active în timpul procesului de înșelăciune.

Este necesar un consum considerabil de energie mentală pentru a suprima adevărul, a crea o versiune falsă, a o menține coerentă și a anticipa reacțiile celor din jur.

Cercetările din domeniul Neuroștiinței Cognitive a Onestității și Înșelăciunii relevă că minciuna implică un efort cognitiv intens, comparabil cu cel al unui actor care trebuie să-și amintească replicile unei piese complicate și să le interpreteze convingător.

Interesant este că, în timp, reacția de vinovăție poate scădea. Amigdala, acea zonă a creierului responsabilă de emoții, își reduce activitatea pe măsură ce minciuna devine o obișnuință.

Acest fenomen, cunoscut sub numele de desensibilizare emoțională, transformă actul tensionat al minciunii într-o rutină, una din ce în ce mai confortabilă pentru cel care o practică.

Studiile realizate la University College London au demonstrat că fiecare mică minciună poate deschide drumul către altele, mai mari, generând un efect de „pantă alunecoasă”. Nu toate minciunile sunt egale în intensitate sau intenție.

Unele sunt inofensive, aproape tandre, precum răspunsul afirmativ la întrebarea „Arăt bine?”.

Altele sunt defensive, construite din nevoia de a proteja vulnerabilități, cum ar fi un elev care susține că a uitat să-și facă temele pentru a evita o critică, sau un angajat care minimalizează o greșeală pentru a-și păstra locul de muncă.

Apoi, există minciunile patologice, compulsive, unde minciuna devine o identitate în sine.

Este cazul cuiva care inventează constant povești exagerate despre realizările sau aventurile sale, chiar și fără un beneficiu imediat, pur și simplu pentru că înșelăciunea a devenit modul său de interacțiune cu lumea.

Spre deosebire de universul fantezist al lui Münchhausen, cei care mint cronic o fac adesea pentru a acoperi răni profunde: lipsa de atenție, nevoia de afecțiune, dorința intensă de a fi cineva.

Psihologii definesc acest fenomen drept mitomanie, o tulburare în care minciuna compulsivă devine un reflex, uneori chiar o parte fundamentală a identității.

Mitomanul minte înainte de a conștientiza alegerea, iar minciunile sale, chiar și atunci când nu aduc beneficii imediate, devin un mecanism de supraviețuire psihologică.

În interior, minciuna transformă mintea într-un spațiu tensionat, unde anxietatea, disonanța cognitivă și vinovăția coexistă într-un echilibru fragil.

Cercetările indică faptul că, indiferent dacă minciuna aduce un avantaj sau nu, cei care mint frecvent raportează o stimă de sine mai scăzută și emoții negative mai intense decât cei care aleg să spună adevărul.

La nivel neurologic, creierul activează cortexul prefrontal dorsolateral și ventrolateral, insula și alte zone implicate în controlul cognitiv și procesarea emoțională.

În plus, alternarea constantă între adevăr și minciună încetinește reacțiile și favorizează erorile, demonstrând cât de mult consumă minciuna din resursele noastre cognitive prețioase.

Pe măsură ce minciuna devine o obișnuință, reacțiile emoționale se diminuează, iar sentimentul de vinovăție apare din ce în ce mai rar. Psihologii descriu acest proces ca o „pantă alunecoasă”, unde minciunile mici deschid calea către altele, mai mari și mai complexe.

În acest context, mitomania poate fi înțeleasă ca o expresie a unor vulnerabilități profunde, precum traumele neprocesate, lipsa de validare sau o nevoie intensă de atenție. Cu toate acestea, minciuna poate fi înțeleasă și chiar schimbată.

Prin terapie, introspecție și identificarea fricilor care stau la baza ei, oamenii pot învăța să spună adevărul și să-și reconstruiască echilibrul interior. Primul pas crucial este conștientizarea: recunoașterea propriilor minciuni și înțelegerea motivelor reale din spatele lor.

Adevărul, odată rostit treptat, aduce ușurare, alinare și, mai ales, o conexiune autentică cu ceilalți.

Când înțelegem de ce mințim, ce părți ale noastre vrem să ascundem sau ce dureri se tem să fie văzute, realizăm că minciuna, dincolo de orice judecată morală, rămâne o formă de comunicare – doar că una distorsionată, care, într-un mod tăcut, strigă: „Mi-e frică să fiu văzut așa cum sunt.”

Minciuna nu este doar o problemă morală, ci, în profunzime, una emoțională, spunând adesea mai mult despre frică decât despre intenție.

Concluziile le trageti voi!

DIDIMOS