“A stat 5 ani ascunsă în pământ, într-o groapă săpată sub grajd, ca să nu-și trădeze soțul partizan. I-au bătut copiii în fața ei, dar a tăcut ca o stâncă.”

Spasenia Ioviță a fost o femeie simplă dintr-un sat bănățean, dar curajul ei ar face orice erou de film să pălească. Soțul ei fusese nevoit să fugă în munți ca să scape de arestare, alăturându-se partizanilor anticomuniști. Securitatea știa că Spasenia îl ajută. Au venit peste ea, au întors casa pe dos, i-au luat animalele din bătătură.

Văzând că nu o pot înfrânge, au recurs la cea mai josnică metodă: i-au luat copiii și i-au bătut la sediul miliției, lăsând-o să audă urletele lor de pe coridor. Spasenia a plâns cu lacrimi de sânge, dar nu a spus un cuvânt. Știa că dacă vorbește, își condamnă soțul și pe ceilalți frați de munte la moarte.

Cinci ani de zile a trăit ca o umbră. Săpa gropi sub podeaua casei ca să ascundă mâncare, mergea noaptea kilometri întregi prin pădure, prin zăpadă, cu ranița în spate, ca să-i ducă soțului un petic de slănină și știri despre copii. A fost prinsă într-un final și aruncată în închisoare, unde a fost bătută până i s-au rupt coastele. „M-au bătut până mi s-a făcut carnea piftie”, povestea ea mai târziu.

A supraviețuit iadului și s-a întors în satul ei, unde a trăit până la o vârstă înaintată. Când o întrebau de unde a avut atâta putere, punea mâna pe crucea de la gât și spunea: „De la Cel de Sus și de la pământul ăsta care nu se vinde”. Spasenia nu are statuie, dar ea este temelia pe care s-a construit demnitatea acestui popor.

Morala: Eroismul nu are întotdeauna chip de bărbat cu sabie. De multe ori, are chip de mamă cu batic, care alege tăcerea și suferința pentru a proteja ceea ce iubește. Să ne plecăm în fața bunicilor noastre de oțel!"

I.G.