„Hristos Se naște, Măriți-L, Hristos din Cer, întâmpinați-L, Hristos pe pământ înălțați-vă....!”

Da, Hristos se naște, cred că toți știm asta, dar oare toți ne bucurăm? Oare mai știm noi să ne bucurăm, oare mai știm noi să plângem? Hristos vine pe calea smeritei smerenii, pe calea Stelei de la Răsărit, El Însuși Stea și Răsărit. El, căruia lumea toată și chiar Cerul tot nu este vrednic să-I deschidă sandaua înțelesului Supra-Nașterii Sale Minunate. Ce nu a înțeles lumea astăzi sau poate că a uitat: Că El se dăruiește și cum "se-mparte focul multora, fără să se împartă El însuși, tot așa și harul se împarte... neîmpărțit", agrăieste Sf. Grigorie Palama. Gândirea religioasă (Jaspers, Lacroix) distinge între "origine" și "început": Originea este în afara timpului; începutul se situează în timp, e o dimensiune a naturii. Alt mare gânditor creștin zice: "Orice început se mișcă între bucurie și sacrificiu" (L. Laveile.).

Odinioară, cei vechi se întrebau: "Ce a dat pământul dumnezeirii? Cruce, piroane, palme, scuipat, batjocură...", Cei noi, plini de Duhul care Se poartă și acum pe "ape" de suflet răspund:" Am dat-O pe Maica Domnului, Floare florilor și Gingașă gingășiilor!" Iată ce am dat și ce nu vom mai da! Multe suflete curate se vor perinda prin fața Mântuitorului, precum odinioară Magii de la Răsărit, dar niciuna ca Ea, Drăguța, Scaunul și Tronul prea încăpător al lui Dumnezeu-Omul. Ca și atunci, la Buna Veste, și acum Dumnezeu vrea să Se nască în inimile de Maică ale creștinilor, de aceea El bate mai mult ca un genteleman(Steinhardt) și dacă I Se va deschide, va intra să Se nască neapărat. Așadar, asemenea Maicii Domnului să știm că Vrednicia, învrednicește; dar și învrednicirea vrednicește (vrednicește nu este aici adverb, ci verb, a cărui acțiune substantivează, crează un "a fi" = "fire", că în Axionul Adormirii: "Nașterea feciorește, moartea arvunește viață"), de aceea să fim noi, acum (că numai acest "acum" ne aparține!) Maicile lui Dumnezeu (mereu discutatul aspect mariologic al Bisericii, parcă machiavelic ocolit)! Să știm că opusul nașterii este moartea sufletească, cine nu naște, nu se naște și nu-L naște, moare! ("Păcatul înseamnă în același timp și afirmarea și pierderea libertății" - J. Gait) Pendulăm dramatic toată viață între "o iubire de sine" rea (Filaftia - "care urăște totul", Sf Ioan Damaschin) și una bună ("Cine s-a urât vreodată pe sine însuși?"; "Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!" zice Hristos). Ce alegem? Fiecare aduce răspunsul său personal și unic în marea simfonie umană. "Niciun adânc al satanei (Apoc 2, 24) nu poate desființa "ființa", căci ființă e anterioară oricărei negații și unitatea e anterioară oricărei dedublări", zice Paul Evdochimov. Creația și Întruparea nu sunt decât două momente complementare ale aceluiași unic elan, "primul vestind pe al doilea și cel din urmă desăvârșind pe cel dintâi și depășindu-l în chip infinit"(Sf Grigore de Nyssa). De la Newman și până la Nicolae Cabasilas toți mărturisesc: "Crăciunul este moartea vechilor noastre deznădejdi". Dacă urmărim firul proorocirilor Vechi Testamentare o să constatăm cu uimire că: "Posterior în durată, dar anterior ca și eternitate față de timp, Hristos ne apare precedat de umbre și figuri, pe care El le-a proiectat din El Însuși în istoria poporului evreu"(H. de Lubac).

• "Sema Israel!"("Adu-ți aminte, Israele...!")

• "Să nu uiți Darie,...!" de acestea toate, că sub obroc le-ai avut și acum pe față și sub stea!

• "Dacă primul Adam a dat trup femeii, acum noul Adam își ia trup din Fecioara!"(Vl. Lossky).

Dacă nu vom avea măcar "disponibilitatea" totală, curată a sufletului și a trupului, degeaba postim și ne înșelăm că suntem pregătiți pentru Crăciun (Crăciun - "Creatio", creare din nou), că nu înșelăm decât pe vreun popă ieșit pe bandă din "fabricile" teologicale, sau pe vreunul cu: "alba-neagră" bișnităriei (cuvânt țigănesc, derivat de la business). Fecioara singură este misterul jertfei curate, numai prin Ea ne putem prezenta, noi "lumenul" în față Judecătorului, de aceea să nu o luăm înaintea Maicii Domnului niciodată în rugile noastre. Maica Domnului și-a justificat jertfă, deoarece ea a rodit, nu a fost iubire sterilă cu beculețe și păpuși luminoase în staule de plastic. Revelația creștină nu omagiază "capcană" fecioriei neroditoare în nici un fel, nici iubirea platonică, neîntrupată, ci fecioria care se nevoiește pentru a fi vas curat unui dar divin (ispita de-a dreapta zic Nepticii: să postești de dragul postului, ca scop în sine, să iubești platonic, rece, distant, occidental aș zice). Această feciorie neroditoare duce la nebunie, cum se cântă și ocolesc, iarăși popește unii slujitori la Taina Sfântului Maslu (Evanghelia cu fecioarele nebune și fără undelemn în candele). "Ele rămân afară în solipsism", zice Părintele Galeriu. Nu degeaba vechii creștini sărbătoreau Crăciunul împreună cu Botezul Domnului, deoarece sunt strâns legate:" Duhul care plutea dintru început ca o pasăre peste ape (Fac I, 2) dând viață primei creații. Coboară acum ca un porumbel peste Iisus Hristos, Care iese din valurile Iordanului (F.X. Durrwell), întemeind o nouă creație a nașterii din duh, a slujirii în duh și adevăr, a înfierii "Deci, iată motivul, iată minunea! Din păcate, ne despărțim nu numai calendaristic ci și ontologic de aceste momente strict legate oarecând, fără să înțelegem de ce... trist! Minunea Nașterii din Fecioara nu "e încălcarea legilor lumii căzute (cum crede tot Occidentul protestant), ci restaurarea legilor împărăției lui Dumnezeu" (Mitropolitul Antonie de Surog). Între paralela românească și alta oricare ar fi ea (americană, etc...), să alegem Supra-infinitul care le va uni!

Crăciun lin românesc!

Oricine pentru alții,

Același pentru cei care mă știu,

Iulian Gavriluță