Există momente în viața unei societăți când degradarea instituțiilor nu se mai vede doar în indicatori, în statistici sau în rapoarte tehnice, ci în gesturile mărunte ale oamenilor care muncesc în interiorul acelor instituții. România trăiește astăzi exact un astfel de moment. Este momentul în care profesioniștii autentici, oamenii onești, ajunși în sistemele publice de justiție, educație, sănătate sau administrație, își cântăresc cu teamă fiecare cuvânt. Nu pentru că ar avea ceva de ascuns, ci pentru că a spune adevărul a devenit un act de risc personal.

Într-un stat normal, competența este premiată, integritatea este protejată, iar impostura este sancționată. Într-un stat deformat de rețele clientelare, competența devine o vulnerabilitate, integritatea, un act de curaj, iar impostura, un criteriu informal de promovare.

Comisiile „independente” sunt, prea des, doar ritualuri administrative care validează ceea ce partidul sau grupul de interese a decis deja. În asemenea condiții, profesionalismul real devine un inconvenient, o piedică, o anomalie.

Promovarea „non-valorilor” un mecanism, nu un accident

Fenomenul nu mai poate fi tratat ca o sumă de derapaje individuale. Vorbim despre un sistem de selecție inversă, consolidat în timp, prin care sunt împinși în poziții de putere oameni fără pregătire, fără standarde profesionale și, uneori, fără scrupule. Acești oameni, cocoțați pe funcții înalte prin aranjamente netransparente, nu sunt doar incompetenți, sunt și imprevizibili, ceea ce îi face periculoși. Nu au în spate o carieră profesională solidă, nu au reputație și nu au autonomie morală. Tocmai de aceea sunt perfect disponibili pentru a executa ordinele celor care i-au numit.

De aici se naște tragedia tăcută a sistemului pentru că nu mai avem voie să le spunem impostorilor că sunt impostori. Nu pentru că nu am ști, nu pentru că nu am avea argumente, ci pentru că oamenii care lucrează corect în instituții știu că orice critică, oricât de legitimă, poate declanșa represalii administrative, interpretări „creativ-juridice” ale regulamentelor, evaluări trucate, redistribuiri punitive, blocaje de carieră sau chiar dosare disciplinare.

Frica este adevărata formă de capturare a statului

Frica aceasta nu este oficializată nicăieri, dar toată lumea o simte. Este frica de a nu supăra „pe cine trebuie”. Frica de partid, frica de șeful politic, frica de cel numit într-o comisie înainte să existe comisia. Este frica de abuzul care poate fi comis împotriva ta cu instrumentele statului, dacă ești perceput ca „nealiniat”.

În mod paradoxal, sistemul public românesc a ajuns în punctul în care normele nu mai protejează oamenii cinstiți, ci sunt folosite ca arme împotriva lor. Și astfel, se instalează o cultură a conformismului și tăcerii: nimeni nu deranjează, nimeni nu întreabă, nimeni nu îndrăznește să spună că directorul nu înțelege domeniul pe care îl conduce sau că un manager de spital e un analfabet funcțional în chestiuni medicale.

Când adevărul devine periculos, minciuna devine politică publică.

Prețul tăcerii

Efectul final? Capturarea instituțiilor statului nu de către oameni competenți, ci de către rețele de obediență. Calitatea serviciilor publice se prăbușește. Sistemele se blochează. Profesioniștii pleacă sau renunță. Iar cetățenii, cei care au nevoie de justiție dreaptă, de școli moderne, de spitale funcționale, plătesc prețul.

În spatele fiecărui act ratat al statului român se ascunde una dintre aceste numiri netransparente. În spatele fiecărui dosar judiciar tergiversat, al fiecărui spital dezorganizat sau al fiecărei școli aflate în derivă se află un șef numit pentru loialitate, nu pentru competență.

Ce e de făcut?

Nu putem cere oamenilor să fie eroi în fiecare zi. Dar putem construi mecanisme prin care:

concursurile publice să fie filmate și publice;

comisiile de evaluare să fie externe și profesionalizate;

numirile politice să fie limitate drastic prin lege;

avertizorii de integritate să fie protejați real, nu doar declarativ;

instituțiile să fie obligate să publice criterii transparente de promovare.

Până atunci, statul român va continua să funcționeze ca un imens mecanism de autoprotecție pentru mediocri și impostori.

Astfel, oamenii onești vor fi împinși spre tăcere, în timp ce corupția, morală sau materială, va continua să fie protejată în deplină impunitate.

Prof. Dr. Ing. Stefan Petriceanu