România Mare a fost un vis împlinit al românilor de la începutul secolului al XX lea și totodată un proiect politic care și astăzi stârnește mândrie națională. A rezistat doar două decenii și a fost marcat de evenimente care au influențat decisiv istoria și mentalitățile românești.
România Mare, din punct de vedere istoric este o sintagmă care a desemnat o construcție statală de la începutul secolului XX, ce reunea teritoriile locuite majoritar de români. În mentalul colectiv al poporului nostru a rămas însă ca un moment de glorie al națiunii române, un vis împlinit și chiar un deziderat pentru o parte dintre cei de astăzi.
Cuprinsă ca interval temporar între cele două războaie mondiale, sau, pe scurt, în perioada interbelică, România Mare a avut cea mai mare întindere teritorială din istoria românilor, aproximativ 295.600 de kilometri pătrați, cu peste 60.000 de kilometri pătrați mai mult decât întinderea actuală a țării noastre. A fost considerată o perioadă de aur a României, mitizată, supraevaluată, romanțată. În realitate, România Mare a fost o perioadă plină de provocări pentru poporul român, marcată de o puternică criză economică, de ascensiunea extremei drepte, de instabilitatea politică dar și într-adevăr de mari progrese pe teren spiritual-cultural. Mulți spun că dacă democrația interbelică nu ar fi fost întreruptă de anii negrii ai comunismului, societatea românească ar fi avut un alt destin și o altă dezvoltare. Istoria nu se face însă contrafactual.
România Mare nu a luat naștere în 1918 și a fost un rod al diplomației
Deși majoritatea românilor știu că unificarea tuturor provinciilor românești s-a încheiat la 1 decembrie 1918 prin exprimarea dorinței de unificare a românilor transilvăneni cu țara mamă (după ce în prealabil au făcut același lucru basarabenii și bucovinenii), în realitate România Mare a luat naștere, oficial, doi ani mai târziu. Adică putem vorbi de România Mare doar din anul 1920, atunci când prin Tratatul de la Paris a fost recunoscută internațional unirea Basarabiei cu România. Basarabia a fost ultimul teritoriu recunoscut oficial ca făcând parte din România. Anterior, în 1919, în cadrul Conferinței de la Paris a fost recunoscută unirea Bucovinei și Transilvaniei prin tratatele de la Saint Germain și Trianon. Totodată, Marea Unire nu a fost obținută doar cu arma în mână, ci mai degrabă cu ajutorul diplomației.
Este bine cunoscut faptul că din cauza corupției și a inconștienței clasei politice românești, țara noastră a intrat în Primul Război Mondial, în anul 1916, slab pregătită. Anul 1916 a fost marcat de un adevărat dezastru militar în urma căruia, România pierdea Bucureștiul dar și jumătate din teritoriul său. Eroismul militarilor români din campania anului 1917 a împiedicat dispariția României de pe hartă, blocând ofensiva germană la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Chiar și în aceste condiții, izolați în urma revoluției bolșevice din Rusia, românii au fost nevoiți să încheie o pace umilitoare, cu Germania, la Buftea-București, în primăvara lui 1918, care practic ne scotea din război cu o țară ciunțită. În cele din urmă, când era evident că Puterile Centrale vor pierde războiul, românii au denunțat tratatul și au revenit în luptă de partea Antantei. Cu alte cuvinte, nu am avut parte decât de o scurtă perioadă de glorie militară și nu se poate spune că am câștigat ceva cu forța armelor. În schimb am avut parte de o elită intelectuală și politică providențială care a reușit să câștige victorii strălucite la masa negocierilor.
România a fost privită de la început cu superioritate și cu neîncredere, fiind acuzați că am încheiat pace separată cu inamicul. La negocieri au apărut situații tensionate, iar România era la un pas să piardă totul. Lucrurile au fost salvate parțial de diplomați români foarte talentați precum Alexandru Vaida Voevod.
Exasperat de situația în care se afla, Ion I.C. Brătianu a plecat de la Paris și a demisionat. Locul i-a fost luat de Alexandru Vaida Voevod. „Mai flexibil şi mai pragmatic decât Brătianu, Al. Vaida-Voevod avea să dezamorseze criza din relaţiile dintre Bucureşti şi Paris, şi, obţinând unele reformulări ale textelor (între care dispariţia referirii la recunoaşterea independenţei României), a semnat tratatele incriminate”, spune Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”.
Noile realități geopolitice au funcționat și ele în favoarea României. Nimeni nu se aștepta ca Rusia să devină stat bolșevic, iar marele imperiu Austro-Ungar să se prăbușească, lăsând dreptul la autodeterminare al popoarelor din cadrul acestuia. Adică românii aveau pentru cine și pentru ce lupta. Rolul decisiv, se pare, l-a avut regina Maria. Aceasta a fost trimisă la Paris pentru a rezolva, diplomatic, situația. Și a făcut-o admirabil. Carismatică, cultă și îndrăzneață a fost angrenată imediat în discuții neoficiale cu președintele Franței, Raymond Poincare, dar și cu reprezentanți ai Marii Britanii.
Regina Maria a avut însă două întâlniri decisive care au schimbat soarta României. Prima cu George Clemenceau, primul-ministru al Franței. Trebuia să fie o întrevedere de numai 20 de minute, dar a durat două ore, timp în care Regina Maria a schimbat total optica primului-ministru francez despre România și situația ei. La fel s-a întâmplat și în cadrul celei de-a doua întâlniri cu președintele american Woodrow Wilson. Ambii au fost convinși să susțină România și să accepte unirea de la 1918. A fost o victorie diplomatică uriașă. „Maria a reuşit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reuşit într-o lună întreagă”, a recunoscut Ionel Brătianu.
Ulterior, românii au reușit să se impună și cu arma în mână, mai ales că Ungaria căzută în mrejele comunismului își dăduse pe sub masă mâna cu bolșevicii și aveau de gând să cotropească România, chiar în anul 1919. Armata română a reușit să respingă o incursiune rusească, dar i-a împins și pe unguri din Transilvania. Mai mult decât atât, românii au ocupat Budapesta, momentul de glorie națională al armatei române. În concluzie odată cu recunoașterea unirii Basarabiei cu România în cadrul Tratatului de la Paris, pe data de 28 octombrie lua naștere, oficial, România Mare.
Promisiunea îndeplinită a regelui și distrugerea agriculturii productive
În anul 1917, înainte de marile victorii românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz, regele Ferdinand a promis țăranilor pământ. Adică o reformă agrară în adevăratul sens al cuvântului. Ca orice neamț de neam mare, regele Ferdinand s-a ținut de cuvânt. În anul 1921 a fost dată reforma agrară prin care țăranii erau împroprietăriți. Această reformă agrară era o necesitate mai ales fiindcă 80% din populația țării era formată din țărani, majoritatea fără pământ.
Suprafața marilor moșii se ridica înainte de reformă la peste 9.2 milioane de hectare, în timp ce țăranii erau dependenți de moșieri, arendași și tot felul de proprietari mai mult sau mai puțin bine intenționați. Reforma agrară din anul 1921 a fost elaborată de liberali și pusă în practică de guvernul Averescu. Propriu-zis pământurile marilor moșieri au fost expropriate și date țăranilor, pe loturi și parcele. Prin această lege peste 1.4 milioane de familii de țărani au fost puse în posesie. Prioritate au avut cei care au luptat în Primul Război Mondial, văduvele de război, orfanii de război.
În plus, au fost înființate islazurile comunale, un lucru extraordinar pentru țăranii care depindeau masiv de moșieri și arendași. Cu toate acestea legea agrară a avut neajunsurile ei și s-a dovedit un eșec cu repercusiuni până în zilele noastre. În primul rând a diminuat marea proprietate funciară, adică moșiile de peste 100 de hectare reprezentau doar 17% din suprafața arabilă a țării. Restul era împărțit în loturi mici date țăranilor. Propriu-zis a fost o fărâmițare a suprafeței agricole.
Este bine cunoscut faptul că o agricultură performantă, mai ales din punct de vedere economic se face pe suprafețe mari, nu pe parcele cu productivitate limitată. Această fărâmițare a suprafeței agricole a avut repercusiuni și după 1990. După retrocedarea terenurilor confiscate de comuniști, oamenii s-au trezit cu loturile pe care le dețineau bunicii sau părinții din timpul regatului. A trebuit să mai treacă un deceniu până la noi comasări de terenuri și productivitate crescută. Adică fermieri cu suprafețe mari de teren, capabili de producții substanțiale, mai valoroase din punct de vedere economic. Reforma agrară din 1921 a sabotat și moșiile model, precum cea de la Rânghilești, județul Botoșani, unde marii moșieri Goilav, făceau agricultură modernă pentru acea vreme, comparabilă cu cea din Anglia. Situația a devenit și mai complicată în momentul în care statul român a eșuat, după 1921, să acorde sprijinul necesar țăranilor de a-și lucra eficient pământul. Mulți țărani săraci s-au trezit cu lotul de teren dar nu aveau cu ce-l cultiva. Practic, dintr-o țară care începuse să practice o agricultură modernă și productivă pe suprafețe mari, România Mare devenise un stat al micilor agricultori, în mare parte cu producții de subzistență.
Cei cu proprietăți mici, încurajați să se împrumute chiar de autorități au ajuns din lac-n puț, adică de la arendași, pe mâna cămătarilor și a băncilor. Fiind mulți analfabeți în rândul țărănimii nici măcar nu înțelegeau prea bine mecanismele bancare și ajungeau la sapă de lemn sau fără pământ. „Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O Scrisoare către plugari”. Țăranii s-au trezit cu o bucată de pământ și credite pe deasupra. Statul nu s-a gândit să sprijine financiar țăranul pentru a-și întemeia ferme model. Și mulți au eșuat, odată cu agricultura românească.
Specialiști ai vremii - precum Gheorghe Ionescu-Sisești - precizau că era nevoie urgentă de intervenție a statului pentru dezvoltarea tehnologiilor agricole, pentru ajutorarea țăranilor să se doteze tehnic după împroprietărire. Acest lucru nu s-a întâmplat iar țăranul interbelic a rămas în mare parte împroprietărit, dar tot sărac. Au fost și povești de succes, dar prea puține în comparație cu tabloul general.
SURSE: Historia, Adevarul.ro,
