Într -o poezie compusă la Cairo, în cinstea lui Saladin, primul sultan al Egiptului și Siriei, cercetătorii cred că au găsit ecoul unei explozii stelare petrecute pe cerul anilor 1181–1182.

Versurile vorbesc despre o constelație care își pune un „inel”, iar imaginea poetică pare să corespundă apariției unei stele noi în Cassiopeia — semnul clasic, pentru ochiul medieval, al unei lumini neobișnuite pe boltă. Nu ar fi prima dată când o astfel de minune a fost consemnată de oameni.

În 1604, Johannes Kepler a urmărit „o stea nouă” care a dominat cerul, strălucind mai tare decât Jupiter, vizibilă inclusiv în plină zi, până când lumina i s-a stins. Kepler credea că asistă la nașterea unei stele; astăzi știm că a privit moartea spectaculoasă a uneia: o supernovă de tip Ia.

Acest tip de explozie are loc atunci când o pitică albă, aflată într-un sistem binar alături de o gigantă roșie, atrage suficient material de la companionul ei.

La pragul critic, în jur de 1,4 mase solare, se declanșează o reacție termonucleară în lanț care eliberează o energie uriașă, inundând cerul cu lumină.

Fenomenul este rar în Calea Lactee, aproximativ o dată la cinci secole, iar evenimentul documentat de Kepler rămâne cea mai recentă supernovă vizibilă cu ochiul liber în galaxia noastră.

Iar precedențe există: cronicile chineze din anul 185 d.Hr. descriu o „stea oaspete”, o relatare validată ulterior și de NASA. Noutatea vine acum dinspre literatura arabă a secolului al XII-lea.

În poemul lui Ibn Sanā’ al-Mulk, dedicat lui Saladin, cercetătorii au găsit două versuri care atrag atenția: „Văd cum tot ce se află pe Pământ s-a înmulțit datorită dreptății tale; chiar și stelele din cer s-au înmulțit.

Mâna Vopsită (Cassiopeia) era odinioară goală, dar când timpul s-a împodobit datorită ție, și-a pus un inel.” Imaginea „inelului” din Cassiopeia — asterism cunoscut în tradiția arabă drept Mâna Vopsită — indică apariția unei lumini noi în acea regiune de cer.

Datele extrase din text sugerează că obiectul era o stea, s-a ivit între decembrie 1181 și mai 1182, se afla în Cassiopeia și depășea strălucirea celei mai luminoase stele locale, α Cassiopeiae (magnitudine 2,25), poate chiar apropiindu-se de Arcturus.

Detaliile lasă impresia unui fenomen care a sărit în ochi nu doar astronomilor, ci și oamenilor obișnuiți, semn că luminozitatea a fost puternică și persistența pe cer, remarcabilă.

O formulare din poem — „ai urcat până când nu se mai putea urca mai sus” — i-a condus pe autori la ideea că textul a fost scris după vârful de strălucire, în intervalul iernii 1181–primăverii 1182.

În registrele orientale ale aceluiași timp, supernova din 1181 a fost deja consemnată: cronicile chineze și japoneze menționează o „stea oaspete” în Cassiopeia, vizibilă 185 de zile, care s-a estompat până la o magnitudine de 5–6 la dispariție.

Poemul egiptean adaugă o piesă nouă la acest puzzle, confirmând, dintr-o altă tradiție culturală, observațiile făcute în Asia și sugerând că spectacolul ceresc nu a trecut neobservat nici în lumea arabă.

Autorii studiului, publicat în Astronomical Notes, speră că manuscrise din Cairo, Arabia sau Persia vor scoate la lumină noi detalii despre această rară supernovă care a luminat cerul epocii lui Saladin.

SURSE: Astronomical Notes, Curiozitatea.ro