În 1989, România se confrunta cu o realitate economică dură, fiind la acel moment cea mai săracă țară din Europa. Astăzi, la peste trei decenii distanță, țara cunoaște o prosperitate fără precedent în istoria sa.

Această transformare profundă stârnește adesea dezbateri intense, unii evocând o nostalgie pentru o epocă trecută, în timp ce datele economice oferă o perspectivă clară asupra evoluției.

Cifrele, în mod fundamental, nu mint, iar ele zugrăvesc o imagine mult diferită de miturile care persistă în spațiul public, conform cărora „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”. Pentru a înțelege amploarea acestei schimbări, este relevant să privim înapoi.

În 1938, România se afla la aproximativ 51% din media europeană a Produsului Intern Brut pe cap de locuitor. Deși nu era o putere economică dominantă, țara traversa o perioadă de stabilitate și modernizare, având legături strânse cu Occidentul.

Industria prospera, cu fabrici renumite precum uzinele Malaxa sau IAR, care, ironia sorții, au fost ulterior demontate și relocate în Uniunea Sovietică, marcând începutul unei perioade de dependență și pierderi semnificative.

A urmat o perioadă de 44 de ani sub regim comunist, caracterizată prin industrializare forțată, o economie planificată centralizat și o izolare aproape completă de piețele globale. La finele acestei ere, în 1989, România atinsese un nivel de doar 32% din media europeană.

Decalajul față de țările vest-europene se adâncise dramatic, demonstrând că promisiunile de modernizare și egalitate socială nu s-au concretizat.

Mai mult decât atât, cele mai valoroase resurse umane și materiale ale țării au fost fie anihilate în închisori și lagăre, fie înstrăinate prin relocarea forțată a unor unități industriale cheie.

Comunismul, departe de a fi o „epocă de aur”, a adus o perioadă de frig, foame, frică, crime, violență și sărăcie. Saltul spectaculos începe însă după căderea comunismului.

Deși primii zece ani de tranziție au fost tulburi, ducând chiar la o scădere temporară a PIB-ului pe cap de locuitor la 26% în anul 2000, aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 a marcat un punct de cotitură.

De la 45% din media europeană la acea dată, se estimează că până în 2025, România va depăși 79% din media celor 27 de țări ale Uniunii Europene la paritatea puterii de cumpărare, surclasând deja țări precum Grecia, Portugalia și Ungaria.

Această ascensiune rapidă este un argument convingător al performanței capitalismului și al integrării euro-atlantice. Transformarea este vizibilă în multiple aspecte ale vieții economice.

Produsul Intern Brut ajustat la inflație este astăzi de șapte ori mai mare decât în 1989, iar volumul exporturilor a crescut de paisprezece ori.

Impactul integrării europene se vede direct în buzunarele cetățenilor: de la momentul aderării la UE, salariul minim net a crescut de opt ori, iar salariul mediu de cinci ori. Pensia medie, care în 2007 era de 398 de lei, depășește acum 2500 de lei, înregistrând o creștere de peste șase ori.

Infrastructura a cunoscut, de asemenea, o dezvoltare masivă; de la cei 113 kilometri de autostradă existenți în 1989, România numără astăzi 1329 de kilometri, cu alți 763 de kilometri în execuție.

Aceasta înseamnă că, la finalizarea proiectelor actuale, rețeaua de autostrăzi va fi de peste 18 ori mai extinsă decât acum trei decenii. În ciuda acestor realități, persistă adesea ideea că „pe vremea lui Ceaușescu se trăia mai bine” sau că România era „independentă” și „construită” de regim.

O analiză a puterii de cumpărare oferă o imagine clară a contrastului. În 1989, salariul mediu era de aproximativ 3100 de lei, în timp ce astăzi depășește 5300 de lei.

Să comparăm accesibilitatea bunurilor de bază: un litru de ulei, în 1989, costa 11 lei și era raționalizat la un litru pe persoană pe lună. Cu salariul mediu de atunci, un cetățean ar fi putut teoretic cumpăra 282 de litri, dacă nu ar fi existat raționalizarea.

Astăzi, cu un litru de ulei la aproximativ 8 lei și fără restricții, același salariu mediu permite achiziționarea a 662 de litri, o cantitate de 2,3 ori mai mare și, mai ales, complet accesibilă. Situația era similară pentru zahăr: un kilogram costa tot 11 lei și era limitat la un kilogram pe lună.

În prezent, un kilogram costă în jur de 4,5 lei, iar un salariu mediu acoperă peste 1177 de kilograme, de 4,1 ori mai mult și fără rație. Făina, la 4 lei kilogramul în 1989 și raționalizată, ar fi permis, teoretic, 775 de kilograme la un salariu mediu.

Azi, cu un preț de aproximativ 3 lei pe kilogram și disponibilitate nelimitată, se pot cumpăra 1766 de kilograme, adică de 2,2 ori mai mult. Chiar și untul, considerat un produs de lux și raționalizat la 100 de grame pe lună la un preț de 8 lei, era extrem de greu de obținut.

Astăzi, 200 de grame de unt costă în jur de 13 lei, iar un salariu mediu permite achiziționarea a 81 de kilograme, de peste două ori mai mult și fără a fi considerat un lux sau fiind raționalizat. Un alt exemplu elocvent este achiziția unei mașini.

O Dacia 1300 costa, în 1989, echivalentul a 27,4 salarii medii. O Dacia Logan nouă, la prețul de aproximativ 75.000 de lei (14.500 de euro), necesită astăzi doar 14,1 salarii medii.

Aceasta înseamnă că accesibilitatea unei mașini a crescut cu aproape 49%, permițând, teoretic, achiziția a două automobile la același efort financiar raportat la salariul mediu.

Mobilitatea era, de asemenea, sever restricționată: un litru de benzină costa 9 lei în 1989 și era raționalizat la 20 de litri pe lună prin decret național. Un salariu mediu acoperea 345 de litri, însă doar o fracțiune infimă era accesibilă.

Astăzi, cu benzina la aproximativ 7,5 lei pe litru și fără raționalizare, un salariu mediu permite achiziția a 706 litri, o cantitate dublă și pe deplin disponibilă.

Analiza cifrelor arată că promisiunile comunismului de a construi o Românie prosperă nu au fost împlinite; dimpotrivă, economia a stagnat și a regresat, în ciuda celor 44 de ani de pace, aducând țara la un prag de sărăcie extremă.

Unde în 1938 România se poziționa la 51% din media europeană, o jumătate respectabilă, în 1989 se afla la doar 32%, o treime precară. Capitalismul și integrarea în Uniunea Europeană, cu toate imperfecțiunile lor, au oferit libertate, prosperitate și șansa reală de a recupera decalajul istoric.

Practic, ceea ce comunismul a furat în jumătate de secol din dezvoltarea României, a fost recuperat într-un ritm accelerat, în doar 18 ani de la aderarea la Uniunea Europeană.

Această realitate, fundamentată pe date concrete, demonstrează o evoluție incontestabilă, departe de orice retorică nostalgică.

SURSA: Incredibilia.ro