Pentru o succintă introducere. Aici nu vorbim despre o carte ci despre o simplă broșură prin care cititorul să coboare nu de  puține ori cu haz în , cu revoltă sau cu întristare în trecutul antebelic și interbelic al vechiului târgușor al Buzăului. În primul articol am dorit să ne plimbăm prin Buzău în manieră unei scurte geografii literare și presărată de prezența unor personalități care s-au intersectat episodic cu viața unei urbe provinciale. În cel de al doilea material cititorul este invitat să privească orașul interbelic prin presa locală a epocii . Să se delecteze cumva cu evenimentul zilei. Să vadă un orășel din vremuri trecute cu personajele sale nicidecum de notorietate. Să vadă oameni simpli , micile scandaluri de mahala , mulțumiri și nemulțumiri și nu în ultimul rând să poată face o sumară radiografie a unei stări de spirit și a unei lumi de provincie. Aceste materiale sunt edite și au fost publicate pe segmente în timp în ziarele Șansa Buzoiană și News Buzău .

Fețele provinciei. Din Buzăul veacului al XIX - lea .

Uliţe lăsate de la Dumnezeu

Un orăşel provincial din veacul al XIX-lea românesc risca să semene izbitor cu toate celelalte. Avea o stradă mare prin mijloc, parte dintr-o şosea naţională. Uneori, era singura stradă pavată cu lespezi de piatră. Asta dacă vreun primar făcea şi el vreo ispravă cu adresă la electorat. În rest, uliţe lăsate de la Dumnezeu, pe unde, poate, Cel de Sus s-ar fi plimbat în compania Sfîntului Petre, plîngînd nenorocirea bieţilor creştini. Uliţe! Că era primăvară sau toamnă, era mocirlă cu verde putregai. Că era vară, praf în tot locul. În lungul uliţelor, zise străzi, străjuiau case mărunte, cu pereţi părăginiţi, înconjurate de ogrăzile ţărăneşti din vecinătate. Piaţa – un maidan de gunoi şi de alimente,  în mare tovărăşie.

 Viaţa localităţii clocotea mai ales în zi de iarmaroc. Veneau puzderie de ţărani cu bucate. Acolo porumbul se vindea şi tot acolo banul se lăsa. Cumpăra omul salbă la muiere, cojoacă  sau altă drăcovenie, ca să nu intre toţi dracii în creştin la întorsul acasă ori lăsa banul la crîşmă,   bat-o focul, spirtărie curată! Poporenii erau aşezaţi pe trei tagme: evreii, negustori, arendaşi şi industriaşi, românii, mare parte căruţaşi, salahori sau agrarieni, iar a treia parte, pensionari şi funcţionari administrativi. Cei din elită, mai toţi învîrteau politică şi erau patrioţi. Rezultatul ? Oraşele nu aveau lumină şi apă, nu aveau străzi, iar mocirlele aducătoare de epidemii făceau viaţa un lux pe care doar mortalitatea infantilă şi-l putea permite.

În aşteptarea secolului al XX-lea

Înainte de 1900, Buzăul era un autentic tîrguşor provincial. Viaţa provincialului amesteca, într-o armonie proprie, obiceiuri burgheze şi apucături ţărăneşti. Tîrgoveţii erau atît proprietari în buricul tîrgului sau prin mahalale, dar şi posesori de ţarine pentru lucrul cîmpenesc de prin împrejurimi. Felul de a fi al provincialului se situa la limita dintre un orăşean get-beget şi un plugar sadea. Chipul oraşului se vedea, cît de cît, la centru, însă mahalalele trăiau tăcute între ogrăzile lor, rînduite în chip ţărănesc. Aceasta era armonia unei lumi provinciale.

Cu toate acestea, vechiul tîrg medieval dispăruse. În pofida oricărui fapt, străzile, aşa cum arătau ele, mare parte cu chip de uliţă, gara, imobilele centrale, publice sau private anunţau totuşi ceva din secolul al XX-lea care urma. Măcar de sămînţă! Provincia era un spaţiu aproape tras la indigo. Aşa cum spuneau unii observatori ai provinciei „dacă vedeai un singur oraş, le vedeai pe toate”. Viaţa lumii moderne abia dacă se zărea din provincia uliţelor cu nopţi întunecate.

Imitaţii cu jumătăţi de măsură

Gîndind la faptul că nu eram la Capitală, în Bucureştii veacului al XIX-lea, timpul liber al micii burghezii agrariene a Buzăului avea, într-un fel, varietatea lui. Tîrguşorul buzoian oferea o paletă relativ largă de petrecere a timpului liber. Ici, loc de promenadă, colo, scenă pentru teatru şi operetă, vizite pe la rubedenii, obligaţii şi amici, cafeluţă cu caimac la local, terasă de vară cu vedere la botinele madamelor şi duducuţelor, restaurante cu vinişor de poamă rară şi mititei cu damf de usturoi. Provincie!

 Cît despre cei cu ceva pretenţii mai elevate şi cu aplecare spre distincţie socială, uneori, se mai găsea şi bun prilej de manifestaţie publică. Aceste manifestaţii cu caracter public erau orientate spre promovarea nu-ştiu-căror idei sau proiecte culturale, croite, bineînţeles, cu mare morgă istorică şi fără economie de cuvinte sunătoare. Tot provincie! Aşa după cum se dădea tonul pe la Capitală, provincia se grăbea şi ea, după puterile ei, să facă act de imitaţie, cu jumătăţi de măsură.

Cînta fanfara militară!

În provincie, prin grija autorităţilor locale şi în înţelegere cu comandantul de la Garnizoană, cînta, la zi de promenadă, fanfara militară. Alămurile obosite de vreme sunau, răspîndind acorduri, care, fie răscoleau nostalgiile perechilor trecute de o vîrstă, fie făceau să crească pulsul amorului la nemurire al tinerilor îndrăgostiţi. Aşa că se amenajau foişoare în parcuri unde se instalau muzicanţii ca nişte soldaţi pe cîmpul de bătălie ce se războiau cu notele de pe partitură, urmăriţi de către cetăţenii ieşiţi la promenadă.

Cam după 1859, atmosfera vieţii Buzăului provincial se schimbase, fără doar şi poate, faţă de începutul veacului, cînd localitatea a avut multe nopţi nedormite şi de pribegie de pe urma nu-ştiu-cărui raid turcesc, nu-ştiu-căror ocupaţii muscăleşti sau  pentru că fusese lovită pînă la disperare de focul epidemiilor, care nu pe puţini i-au trimis în lumea drepţilor. Trepat, lucrurile au început a se aşeza uşurel şi bătut, ca într-un joc bătrînesc, mai lent, dar sigur.

La bulivar’, birjar! La bulivar’! 

Să tot fi fost pe la un 1867, cînd a luat fiinţă Grădina Publică în buricul tîrgului, între numita Stradă a Tîrgului şi Calea Unirii, loc de atracţie pentru varii categorii sociale. Promenada prindea uşor chip şi formă.

 La un 1891, se croia Bulevardul Gării, iar la centru, se aşeza primul pavaj de dale. Rivuluţie, nu alta! Cum lumea devenise ceva mai alertă înainte de apariţia cailor putere ai automobilelor, se vor fi arătat în toată splendoarea lor birjele la trotuar. Avea balta peşte! Erau 60 de birje pentru pieţari şi 153 „particolare”, din care, 147, de lux, pentru ăi de aveau prestanţă şi bani la teşcherea. Că de, n-ar fi tras la lux ţaţa Floarea, borşăreasa, sau nea Fănică, trage-ţinte-la-pingele!

 La scurtă trecere de timp, şi Crîngul se primenea să-şi găzduiască vizitatorii. Se ridica restaurantul Crîngului, mîndru şi dichisit, croit ca arhitectură după tipicul tradiţional de casă muntenească de la Chiojd. Şi dacă era restaurant, nu putea lipsi pavilionul pentru fanfara militară şi nici poeticul lac, cu insuliţa lui şi cu podul ei de legătură. Raiul amorezilor! Localitatea începe a se dota cu diverse spaţii locative, gazde pentru diferite manifestări culturale, după minte şi putere provincială. Vedea omul nostru mai de toate din cele ce se putea: spectacole de teatru, operetă, comicării de cupletişti sau, mai tîrziu, reprezentaţiile cinematografice…

VA URMA

Prof. Adrian Constantin