Ne e frică. De războaie, de cutremure, de inundații, de boli, de foamete, de singurătate. Trăim vremuri în care parcă totul e nesigur, în care în loc să ne ținem unii de alții, ne îndepărtăm tot mai mult. Ne uităm urât în loc să ne salutăm. Ne închidem porțile și ne tragem storurile când poate ar trebui să ieșim în drum și să întrebăm: „Ai nevoie de ceva?” Dar dacă... dacă am fi mai oameni? Dacă am fi mai buni unii cu alții, mai iubitori, mai dispuși să ne ajutăm? Imaginați-vă un cartier. Sau un sat. Sau chiar doar o stradă. O singură stradă! Fiecare casă cu un om. Și fiecare om cu o meserie, o pricepere, un har. Și mai ales: cu o inimă. Uite, vă dau un exemplu viu, de aici, de la mine, din satul meu. Pe strada noastră stă un vecin care e pompier — omul pe care îl vezi primul alergând spre foc, nu departe de el o vecină asistentă medicală — calmă, cu mâinile ei îngrijind rănile și inimile. La trei case mai încolo e tanti Nuți, care a fost moașă. Câte nașteri n-au trecut prin mâinile ei? Câte mame n-au fost încurajate de vorba ei blândă? Mai jos, în mijlocul străzii, trăiește un măcelar împreună cu soția lui, profesoară. El știe să taie, să pregătească tot ce-i trebuie unei gospodării, iar ea știe să educe, să învețe copiii, să îi crească cu minte și suflet. Moș Ilie, mecanicul, stă aproape — omul care repară ce pare stricat. Bătrân, dar mereu cu șurubelnița la brâu și zâmbetul cald. Tanti Doina e bucătăreasă, gătește așa cum numai bunicile mai știu — și nu o dată a dus mâncare la vecini bolnavi sau la copiii rămași singuri acasă. Mai încolo, electricianul satului cu soția croitoreasă — el repară firele, ea coase straiele. Împreună, țes liniștea. Dulgerul, om de bază, și soția lui, veterinar, mereu cu grijă de animale — pentru că și ele fac parte din comunitate. Instalatorul Ion și soția lui, profesoară de informatică, sunt genul de oameni care sar primii dacă e o țeavă spartă sau dacă elevii nu înțeleg o lecție. Și mai e cineva de care nu trebuie să uităm: ne' Mișu, morar de meserie, cu moara lui care duduia altădată de dimineață până seara. Țin minte și acum cozile de la poarta lui, oameni veniți din tot satul și din împrejurimi. Cel mai bun mălai de la el îl luai — și făina pentru cozonaci… parcă era magică! Cozonacii crescuți cu făina lui aveau alt gust, mai plin, mai cald. Iar la piață, tanti Katherina — o doamnă cu mâini harnice și suflet blajin — vindea brânză și dulcețuri. Știa fiecare client pe nume. Știa ce-i place fiecăruia. Și dacă nu aveai bani destui, îți lăsa oricum punga plină, spunând doar: „Lasa, dragă, omenia nu moare!” Asta e doar o stradă. Un colț de lume. Dar dacă ne-am privi toți satul așa? Dacă în loc de dușmănie, bârfă și nepăsare, am pune umărul unii pentru alții? Dacă, în caz de necaz — un război, un cutremur, o inundație — am ști că nu suntem singuri, că între vecini există poduri, nu ziduri? Gândiți-vă ce forță ar avea o comunitate în care fiecare își cunoaște rostul și îl pune la dispoziția celuilalt. Pompierul ar salva. Asistenta ar îngriji. Măcelarul ar hrăni. Profesoara ar educa. Mecanicul ar repara. Bucătăreasa ar găti. Croitoreasa ar coase. Electricianul ar aprinde lumina. Veterinarul ar salva animalele. Moara ar măcina din nou făină pentru toți. Și la finalul zilei, poate ne-am aduna la o masă comună și am spune: „Suntem aici unii pentru alții. Și asta e tot ce contează.” Omenia n-a murit. Doar că trebuie scoasă din nou la poartă, să o vadă toți. Să ne salutăm mai des. Să întrebăm: „Ai nevoie de ceva?” Să oferim. Să nu așteptăm. Pentru că un sat, o stradă, un oraș — pot deveni o familie, dacă oamenii aleg să fie oameni. Semnat, o femeie dintr-un sat din Buzău care încă mai crede în oameni.

Ana Rusen