Octombrie 2003. Frunzele galbene foșneau pe asfalt, iar în cartier se pregătea o mică revoluție: se deschidea primul internet café! „PC Club Galaxy” – două camere modeste, 12 calculatoare lucioase și o conexiune la internet de 256K.
Pentru noi, copiii, era ca și cum ar fi apărut un colț de paradis.
„Măi, ce-i cu internetul ăsta de care vorbește lumea?”, întreba nea Vasile, vecinul pensionar. „E ca televizorul, dar mai mic?”
„Nu, nene!”, îi răspundeam cu ochii mari de entuziasm. „Aici poți să vorbești cu oameni din alte țări, să vezi poze cu orice îți trece prin cap și să joci jocuri cu alții de peste ocean!”
Cosmin, proprietarul – un tânăr de vreo douăzeci și ceva de ani, venit de la București – era eroul nostru. Omul părea să știe toate tainele calculatoarelor.
„Ăsta e Yahoo Messenger”, ne arăta el. „Cu el stați la povești cu prietenii. Aici e Google – găsiți orice informație din lume. Și… ăsta e Counter Strike!”
Prima mea întâlnire cu internetul a fost ca o aterizare pe Lună . Mi-am făcut un email – „mihai_cool_2003@yahoo.com
” – și așteptam ca ceva magic să se întâmple. Când Cosmin mi-a aranjat primul mesaj de la un prieten din București – „Bună, Mihai! Bine ai venit pe internet!” – am simțit că toată lumea s-a deschis în fața mea.
Counter Strike a devenit religia cartierului. Cine avea bani de două ore era „șmecher”, cine prindea patru ore era „zeu”. Turneele de joi seara, organizate de Cosmin, transformau cafeneaua într-o sală de stadion – țipete, strategii, rivalități.
Fetele nu erau mai prejos. Descoperiseră Hi5 și Messenger-ul cu emoticoane 😍. Stăteau ore întregi să-și aranjeze profilurile și se lăudau cu lista de prieteni:
„Am 50 pe Hi5!”, zicea Ana.
„Eu am 73!”, replica Raluca. „Și m-a adăugat un băiat din Constanța!”
Părinții ne priveau cu suspiciune. „Dar tu chiar vorbești cu străini? Nu-i periculos?”, mă întreba mama. Iar eu, convins, răspundeam: „Nu, mami, sunt oameni buni! Și nu le spun nimic despre mine!”
Internetul ne-a deschis ochii. Pentru prima dată am văzut imagini cu New York, Paris sau Tokyo. „Uitați-vă la Times Square!”, strigam arătând pe monitor. „Câte lumini! Câte mașini!” Iar cineva întreba mereu: „Și noi când o să avem așa ceva în România?”
Cosmin era profesorul nostru de viitor. Ne învăța cum să căutăm pe Google, să descărcăm muzică, să folosim Messenger. „Țineți minte ce vă spun: peste câțiva ani internetul o să fie în fiecare casă, ca televizorul. Veți putea face cumpărături, plăți și chiar să lucrați de acasă!” Ni se părea științifico-fantastic.
În primele săptămâni, PC Club Galaxy era plin zi și noapte. Copii, părinți, chiar și bunici curioși se uitau fascinați la monitoare. „Și cu asta vezi vremea de mâine?”, întreba bunicul Vasile. „Și de poimâine!”, îi răspundeam mândru.
Seara, după închidere, Cosmin ne lăsa să rămânem gratis o oră. Acelea erau clipele de aur – fără grija banilor, doar noi și lumea digitală.
La școală, am devenit „gurile de internet” – știam să facem referate direct de pe Google și profesorii se mirau: „De unde știți atâtea?” Noi răspundeam cu un zâmbet misterios: „De pe net!”
PC Club Galaxy nu era doar un internet café. Era centrul vieții noastre, poarta către viitor. „O să aveți internet și acasă!”, ne promitea Cosmin. „Și mai rapid decât aici!” Ne venea greu să credem, dar visam.
În toamna lui 2003, printre strigătele din Counter Strike și emoticoanele de pe Messenger, viitorul ni se părea la un click distanță. Și noi eram gata să-l întâmpinăm – cu mouse-ul în mână și inima bătând de emoție.
SURSA: Internet
