Peste o săptămână, alegerile vor fi istorie. Dar ura — înverșunarea dintre noi — va continua să ardă mocnit în case, pe străzi, în familie, la locul de muncă, în online. Un candidat va câștiga. Altul va pierde. Dar între timp, milioane de români vor fi pierdut ceva mult mai valoros: capacitatea de a se mai privi unii pe alții ca oameni.

Pentru că inversunarea nu e o simplă opinie politică. E ură personalizată. E atunci când nu-l mai vezi pe celălalt ca „român ca tine”, ci ca un pericol, un trădător, un dușman. Am ajuns să ne urâm pentru o opțiune pe un buletin de vot. Să rupem prietenii, să ne disprețuim părinții, să ne blocăm frații. Să credem că dacă cineva nu votează ca noi, înseamnă că e „spălat pe creier”, „vândut” sau „prost”. Dar nu despre asta e democrația. Democrația nu înseamnă uniformitate. Înseamnă libertate. Libertatea de a gândi, de a alege, de a vota diferit — fără frică și fără rușine. Nu câștigă România dacă unul dintre candidați iese președinte. România câștigă abia atunci când alegătorii celui care pierde nu sunt urâți de alegătorii celui care câștigă. Când în loc de „Cum ai putut să votezi așa ceva?” întrebăm:

„Ce te-a făcut să alegi asta? Vreau să înțeleg.” Știința psihologică o spune clar: inversunarea ne îmbolnăvește. Creează stres cronic, ne distruge relațiile, crește riscul de boli autoimune și tulburări psihice. Ura socială e o formă lentă de sinucidere colectivă. Candidații își vor vedea de drum. Unul la Cotroceni, altul în opoziție. Dar noi? Noi cu ce rămânem? Cu ura? Cu frica? Cu disprețul?

România nu se salvează cu ură. Se salvează cu dialog. Cu empatie. Cu luciditate. Alegerile sunt despre vot. Dar vindecarea e despre inimă. Hai să ne recuperăm inimile. Alegerile trec. Țara rămâne. Dar întrebarea e: Ce fel de țară rămâne? Una în care ne urâm cu inversunare sau una în care învățăm, cu greu dar cu demnitate, să ne ascultăm și să ne respectăm? Adevărata reconstrucție nu începe cu bugetul. Începe cu sufletul.

Violeta Țăran, primarul comunei Berchișești, Suceava