Vremurile vin și pleacă, dar canicula rămâne. Capitala și locuitorii săi nu se confruntă cu temperaturile infernale ale verii de ieri, de azi. Și în perioada interbelică bucureștenii se perpeleau din cauza căldurii și fugeau la răcoare și umbră de-a lungul zilei, ieșind din casă timid abia după lăsarea serii și întorcându-se din grădinile de vară cam pe când „se-ngână zorile”.

Există două certitudini pe meleagurile astea: soarele răsare și apune zilnic și vara te topești în București. Și azi, și acum vreo nouă decenii, în perioada interbelică, pe când poate nu erau atât de multe betoane și valurile de caniculă nu țineau cu săptămânile, dar aveai și mai puține moduri de a „fenta” zilele dogoritoare. Dacă azi mai ai un aer condiționat, mai faci cumpărăturile direct de pe telefon sau conduci prin oraș (evident, în perioada interbelică nu era așa de comun să ai mașină), pe vremuri puteai să te refugiezi fie la ștrand, fie prin grădinile de vară sau prin parcuri.

Cum cochetau bucureștenii cu canicula în perioada interbelică?

Cel mai probabil era mult mai rău și resimțeai serios canicula în perioada interbelică, deși în București nu erau nici pe departe la fel de mulți oameni, atât de multe mașini sau atât de multe cartiere interminabile de betoane, borduri, tartan și pavele. Pe-atunci era un trai am putea spune chiar romantic, în care fuga bucureștenilor de caniculă era simbolică, avea rol de metaforă pentru fuga de monotonie și de viața plictisitoare. După o zi lungă și fierbinte, bucureștenii, toropiți, fug în oazele verzi ale orașului la un șpriț sau un țap de bere, uitând (sau poate ignorând) faptul că dimineața iar o iau de la capăt și trebuie să meargă iar la muncă, și iar să încerce să doarmă măcar câteva ore într-o cameră unde din cauza căldurii te tot răsucești în pat…

Ca să înțelegem mai bine situația, ne uităm la articolul „Într-o zi de vară”, publicat în Realitatea Ilustrată, ediția din 22 iulie 1936, din care Casa Filipescu Cesianu a publicat mai multe fragmente pe Facebook, conform turismistoric.ro.

Canicula de-odinioară din București

Începem de dimineață. De cât de dimineață se poate, când abia se crăpa de zi, pe la trei jumate-patru, moment în care în București vin cam singurele două ore de vreme cât de cât suportabilă, cam până pe la șase. Ei bine, aici există două categorii de oameni: cei care se întorc de pe-o parte pe alta în pat și abia așteaptă o adiere răcoroasă de pe geam, și cei care trăiesc boem și au ieșit în parcuri sau în grădinile de vară, unde se trăia frumos: se mergea seara la un țap de bere sau un vin rece cu partenerul/partenera sau cu prietenii, se lua cina spre miezul nopții, pe model mediteraneean și se chefuia pe ritmurile lăutarilor.

„Zorile se revarsă pe la patru… Dar de la trei jumătate chefliii din grădinile de vară, care încununează marginile Capitalei ca o ghirlandă de verdeață cu lăutari, presimt ca o adiere de răcoare: întâia adiere de răcoare după douăzeci și trei de ore de zăduf!… Cucoanele de lux cu rochiile, decolteurile și chipurile șifonate de nesomn și sbucium sentimental se ridică de la mesele mișcate de la locul lor, urmate de domnii cu beția solemnă, salutați de chelneri și picoli, cari adastă, ultimul, supremul bacșiș.”

Agenții de circulație ieșeau dis-de-dimineață pe traseu și dirijau automobilele care treceau prin intersecțiile cele mai importante ale orașului. Multe dintre ele erau taxiuri, care duceau acasă petrecăreții obosiți dar mulțumiți de vremea cât de cât răcoroasă de afară.

„Primii vardiști, care apar în uniformă colonială la intrările și răscrucile din Bucureștii propriu-ziși, salută automobilele, în care bănuiesc că sunt superiorii lor în stare de ebrietate, uimiți și ei de liniștea neobișnuită a acestui amestec de timp, despre care se spune atât de frumos românește că «se-ngână zorile»”, este descris în Realitatea Ilustrată din 22 iulie 1936.

Romanticii nu-s pe gustul Bucureștiului

Deși sunt o parte importantă din Bucureștiul interbelic, romanticii și al lor somn care începe odată cu cântatul păsărilor nu au sorți de izbândă, deoarece la primele ore ale dimineții se pune în mișcare „furnicarul” muncitorilor care mergeau la fabrici, al negustorilor, al mașinilor și al tramvaielor.

„În străzile așa zise liniștite, unde vor să doarmă «intelectualii» – medicii, avocații, funcționarii superiori, ziariștii, miniștrii, ofițerii de stat major – se iscă hărmălaia fără pereche în Orient a «oltenilor» cu glasuri exasperate, urlând ca dervișii mușcați de vipere, toate legumele, peștele cu tarif de parc-ar fi fost adus din Australia, cărbunii de care n-are nevoie nimeni.”

După vreo două-trei ore de somn, cu ochii roșii, fierbinți și cu greu deschiși, cei care chefuiau azi noapte se loveau acum de realitatea cruntă și nemiloasă ce ține de luni până vineri: munca.

„Galbeni, de parc-ar fi scăpat din camere de tortură, bucureștenii își părăsesc căminul cu ochii furioși, îndreptându-se neurastenizați spre serviciile unde-i așteaptă o muncă insipidă, un șef tot atât de isteric ca și ei, puși cu toții pe harță și pe crimă.”

… și totuși, seara o iau de la capăt

Cu greu, cu ochii umflați de nesomn, ziua de muncă trece până la urmă și „romanticii” sunt puși în fața unei dileme aparent dificilă: merge acasă sau rămâne la câteva beri reci în oraș? Spunem aparent dificilă deoarece deși situația financiară poate să fie foarte precară, asta nu-i împiedică să chefuiască.

„Înnebuniți de-o zi de iad, bucureștenii uită cu dinadinsul desamăgirea petrecerii din ajun și cu riscul de-a nu plăti chiria sau de-a intra în pușcărie, pentru delapidări de bani publici, își iau prietena sau soția și copiii și pornesc spre «grădina de vară» a periferiei, în speranța de-a găsi o nouă climă și un suflet nou.”

În concluzie, vara aducea în București temperaturi deloc prietenoase, astfel că cei care aveau ghinionul să nu plece pe undeva prin țară la răcoare și rămâneau în Capitală aveau de trecut prin zile lungi de muncă, nopți dogoritoare, dar și beri ori limonade reci, care parcă făceau căldura mai suportabilă.

SURSA: B365