PASTILE IN INCHISORILE COMUNISTE - MARTURII!

   SãPTãMâNA PATIMILOR sI SFâNTA îNVIERE - TRãITE îN îNCHISOARE

“ În ziua premergãtoare Învierii din anul 1951, lagãrul şi-a schimbat atmosfera. Mai multã linişte, mai puţine conciliabule. Deţinuţii, tãcuţi, îşi spãlau aproape toţi rufele, salopetele, scuturau paturile, aranjau saltelele de paie. Preoţii şi o parte din deţinuţi, în special foştii fraţi de cruce, erau absenţi din sala de mese. Posteau!(...). Cu câteva ore înainte de a intra în minã, seara, ni se comunica numărul de tone care trebuiau extrase şi evacuate: era mãrit cu câteva sute de tone. Dar împotriva atmosferei care se manifesta în sânul deţinuţilor, de câte ori se comunicau astfel de mãriri de normã, de aceasta datã dispoziţia a fost primită cu resemnare, fãrã nici un comentariu. Fãrã nici un consemn, fãrã nici o sugestie, ordinea cea mai deplinã domnea în rândurile tuturor."

                                                                                                (Gabirel Bãlãnescu, "Din Împãrãţia morţii", pag. 149)

                "...Veni Vinerea-ziua marei şi Sfintei Patimi - şi administraţia ne-a dat, dupa ciorbã, cea mai bunã mâncare. Dar deţinuţii au preferat sã posteascã. Unii nu au vrut să primeascã friptura. Eu am primit-o şi am pãstrat-o pentru Ziua Învierii. Niciodatã nu s-a mai dat fripturã. Dar de acum se va da şi în viitor în Vinerea Patimilor deţinuţilor, sã se "spurce" cu mâncare de dulce."

                                                                                                (Preot Grebencea "Amintiri din întuneric", pag. 215)

                " În post şi rugãciune, aceastã sãrbatoare a fost asteptatã de fiecare. Pentru noi, fiind un numãr mare de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, pe ascuns, în grote şi locuri ferite, ne-am spovedit. Atmosfera din lagãr era plinã de linişte, toţi vedeam în Învierea lui Iisus Hristos, speranţa mântuirii noastre."

                                                                                                (Tiberiu Hentea, "De la cotul Donului la Aiud", pag.138)

                " ...Cei ce avusese fericirea sã lucreze în schimbul din acea noapte a Învierii se anunţaserã unul pe altul cum va avea loc întreaga ceremonie. La ora stabilitã, legate pe o sfoarã dintr-un perete într-altul de rocã, sfredele de minã, de diferite dimensiuni, au început prin lovirea lor, sã imite sunetul de toacã şi de clopote, premergãtor slujbei. Fusese ideea lui Marin Tucã, un ofiţer oltean plin de viaţă. Deţinuţii, îmbrãcaţi sumar, au început sã coboare de la locurile lor de trudã, cãtre abatajul deschis din orizontul 11, cu lãmpile de carbid aprinse. "Ne aflam ca într-o catedralã" (Tiberiu Hentea). Într-o grotã a fost imaginat un altar în care acelaşi Tucã improvizase cruci din bârne de minã. Un sobor de preoţi format din Valeriu Antal din Topliţa, Nicolae Grebenea din Rãşinari, Ion Iliescu din Iaşi, Nicolae Pâslaru din Bacãu, Teodor Bej din Arad, Aurel Lazarov din Hârşova, Popescu Scai, Parvu Iustin şi mulţi alţii au început slujba. Lãmpaşele erau stinse, iar în minã era o linişte absolutã. Preotul Antal care conducea soborul, era singurul care avea, drept epitrahil, un ştergar alb de casã, ţesut din bumbac si mãtase. Ceilalţi preoţi erau în salopete şi opinci. Liniştea fu spartã de glasul baritonal al preotului care-şi cheamã crediincioşii: "Veniţi de luaţi Luminã!". Lãmpaşele au început sã se aprindã şi întreaga grotã s-a luminat feeric. Memoria preotului Bej a fãcut sã se respecte tot tipicul slujbei. S-a început cu citire Evangheliei de la Înviere: "La început a fost Cuvântul ...". Şi dupã fiecare verset, "clopotele" lui Tucã bãteau întocmai celor adevãrate. Toţi erau în genunchi, când preotul Antal anunţă marea bucurie a crestinãtãţii: "Hristos a înviat!", i s-a rãspuns de cãtre toţi cei de faţã cu ochii în lacrimi: "Adevãrat cã a înviat!" Preoţii au împãrţit anafura pregãtitã din timp. Deţinuţii îşi dãdeau mâna, se îmbrăţişau spunându-şi unii altora creştineascã urare. Dupã terminarea slujbei împãcaţi sufleteşte s-au întors în linişte la locurile lor. La ieşirea din minã, în lift cântau "Hristos a înviat!". În colonie cei care traiseră aceste momente de mare bucurie sufeteascã le povesteau camarazilor lor din celelalte schimburi cum s-a desfăşurat Învierea lui Hristos la 560 de metrii sub pământ..."

                                                                                       (Dr. Flor Strejnicu - "Creştinismul Mişcarii Legionare", Sibiu 2001)

                Nu existã altã cale în viata noastrã, spre Lumina, decât aceea a Crucii, prin “Întunericul Supraluminos” al suferintei...caci vã întreb: Ce este Crucea, aceastã axã centralã a universului, numai durere, suferintã si în final moarte? Nu, nicidecum! Ne-a arãtat-o Însãsi Împãratul Crucii, Împãratul împãratilor, Hristos, supremul Frate-Dumnezeu al nostru; Marele Iubitor, Iubirea În Sine; eu cred cã mai degrabã cele douã elemente componente ale crucii fizice, vizibile, ar putea însemna: “cele douã buze divine ale Vesnicului”, ce sãrutã maximal pãmântul însetat de îndumnezeire si înfometat de eterna îmbratisare iubitoare al Celui Vechi de Zile...”   - I.G. ("Caiete teologice")                   

Mărturii emoţionante despre Sărbătoarea Învierii, petrecută în temniţele regimului comunist, au fost lăsate posterităţii de mai mulţi foşti deţinuţi politic.

Preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa (1925 - 2006), disident anticomunist, a relatat o întâmplare emoţionantă din timpul Paştelui celebrat într-o celulă a închisorii Aiud, în 1982.

„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. În noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului. Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii”, relata preotul.

Faţă în faţă cu torţionarul 

În Duminica Paştelui, la apelul de dimineaţă, în pragul celulei sale a apărut unul dintre cei mai temuţi gardieni. „Era unul din oamenii care găseau o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori «Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le». De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus «Hristos a înviat!». Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus «Adevărat a înviat!». A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus «Adevărat a înviat!», ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: «Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră». Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru ca Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală”, relara preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Paşti în închisoarea Piteşti 

Fostul deţinut politic Traian Popescu a relatat despre Noaptea Învierii petrecută în 1949, în închisoarea Piteşti, locul unuia dintre cele mai monstruoase experimente din timpul regimului comunist: „reeducarea prin tortură” a deţinuţilor politici.

„Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: Adevărat a înviat!”, scria acesta în volumul „Experimentul Piteşti” (Editura Criterion, Bucureşti, 2005).

Preotul Liviu Brânzaş (1930 - 1998), fost deţinut politic, a relatat despre Noaptea Învierii petrecută în minele de plumb de la Cavnic, în 1951.

„Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului: - Veniţi de luaţi Lumină! Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote… Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!”, scria preotul Liviu Brânzaş în „Raza din catacombă”.

SURSE: Iulian Gavriluta – Arhiva personala, IICCMER, CNSAS, Fundatia George Manu – Buzau, Adevarul