Motto: „Teolog este cel ce se roagă cu adevărat şi se  roagă cu adevărat cel care este într-adevăr teolog.”

Evagie Ponticul

          Teologul rus, Vladimir Losky spunea despre gândirea teologică: „ea este menită să predispună la preamărire şi să exprime contemplatia”. Deci, trebuie să ne ferim „ca ea să devină o evadare din „constrângerea” necesară rugăciunii şi să înlocuiască taina trăita în tacere cu scheme mentale, desigur, uşor de aplicat, şi a căror folosire poate să încânte, dar care sunt, în ultima analiză, lipsite de conţinut”.

          Omul recent nu înţelege că Dumnezeu nu este obiectul vreunei ştiinţe, iar „teologia se deosebeşte fundamental de toată gândirea filozofilor”. Deosebirea constă în faptul că teologul nu îl caută pe Dumnezeu aşa cum un om ar căuta un obiect, ci „se lasă cuprins de El aşa cum cineva se lasă cuprins de o persoană”. Şi tocmai pentru faptul că a fost „mai întâi găsit de Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu, am putea spune, „a purces să-l caute printr-o întâlnire personală, revelatoare”, el Îl poate apoi căuta pe Dumnezeu, aşa cum cineva ar căuta o prezenţă cu întreaga sa fiinţă.

          Între „cuvintele ce nu se pot rosti”, auzite de Sf. Apostol Pavel în „cel de-al treilea cer” („acela care depaşeşte opoziţia dintre cerul sensibil şi cel inteligibil şi reprezintă însuşi Divinul, Necreatul”) şi simpla „episteme”, ispita permanentă a teologului, unde anume ar fi cel mai potrivit să plasăm învăţătura teologică? Termenul corect ar putea fi „sophia”, înţelepciunea, care, desigur este un nume divin.

          Avem dinainte: Teologia, înţeleasă ca „Sophia”, care se înrudeşte atât cu Gnosis”, cât şi cu „Episteme”. Ea se exprimă raţional, însă caută întotdeuna să treacă dincolo de concepte. Este iminent a observa aici, momentul „necesar al neputinţei” gândirii umane în faţa tainei, care doreşte să se facă cunoscută. O teologie care se constituie în sistem este întotdeauna primejdioasă. Ea  încarcerează în sfera închisă a gândirii, realitatea spre care trebuie să se deschidă gândirea.

          Prin urmare, teologia ca „Sophia” ar fi capacitatea, putinţa de a adapta gândirea la revelaţie, de a-şi găsi cuvintele măiestrite şi inspirate, care să depună mărturie asupra acesteia din urmă în limbajul propriu raţiunii umane, dar depăşindu-i limitele, pentru a răspunde nevoilor imediate. „Este vorba despre o reconstrucţie lăuntrică a facultăţilor noastre cognitive, condiţionată de prezenţa în noi a Duhului Sfant”.

          „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate…ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţa ca să vă înveţe cineva, şi precum ungerea Lui vă învaţă despre toate…rămâneţi întru El aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2, 20, 27). Aici, ungerea – Chrisma – semnifică prezenţa Duhului Sfânt, creştinii fiind cei unşi, „Hristosii Domnului”.

          Pentru demersul nostru, este stringent a trece în revistă ideile despre Dumnezeu, găsite în istorie, în diferite timpuri şi la diferiţi oameni. Socot că este necesar, deoarece trebuie să avem o oarecare dimensiune de ansamblu a credinţei în Dumnezeu, văzuta prin prizma gândirii umane, de multe ori, neînsoţită de adevărata revelaţie dumnezeiască. Trebuie să ştim, că Dumnezeul Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, împreună cu Slăvita Înviere a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, reprezintă dogmele fundamentale ale creştinismului şi temelia mântuirii noastre. Dacă vreţi, ele sunt „Alfa şi Omega”, fără de care nu se poate concepe o adevărată viaţă.

          Ţinând cont de faptul că în unele timpuri şi locuri Revelaţia Dumnezeiască supranaturală nu a mai însoţit-o pe cea naturală, s-au produs astfel întunecări ale conştiinţei umane, dând naştere la unele confuzii aspura conceptului de fiinţă absolută. Astfel, aceasta capătă sensuri foarte diferite în viziunea filozofilor.

          Dumnezeul lui Descartes, este un Dumnezeu matematician; pentru a justifica ideile înnăscute ale adevărurilor matematice, era nevoie de un Matematician suprem care să fi calculat totul din veşnicie. Datorită voinţei unui astfel de Dumnezeu, două drepte paralele nu se întretaie niciodată.

          Pentru Leibniz, Dumnezeu este necesar ca justificare a armoniei prestabilite ître percepţia noastră şi realitate.

          Întreaga gândire a lui Kant pune metafizica sub semnul întrebării. Nu cunoaştem decât percepţiile noastre. Pentru a explica posibilitatea cunoaşterii, Kant analizează condiţiile acesteia. Totusi, el are nevoie de ideea de Dumnezeu în sfera moralei. Pentru el, după cum deducem din „Critica raţiunii practice”, Dumnezeu apare ca postulat necesar al vieţii morale. În viaţa particulară, Kant a fost un luteran practicant declarat. În metafizică, el refuza orice speculaţie despre Dumnezeu, dar în etică postulează existenţa lui Dumnezeu.

          Dumnezeul lui Bergson este un Dumnezeu al evoluţiei creatoare. Este, dacă vreţi, acel impuls vital (elan vital), un absolut în devenire.

          În filozofiile antichităţii este mult mai dificil să-l descoperi pe Dumnezeu ca principiu spiritual.

Totusi, chiar şi în acest caz, Dumnezeul lui Aristotel este „motorul nemişcat” cerut de însăşi existenţa mişcării. În speculatiile sale asupra fiinţei, Aristotel îl concepe pe Dumnezeu ca substanţă prima - gândire care se gândeşte şi se mişcă prin sine, actul intelectual pur.

Platon nu vorbeşte niciodată – sau aproape niciodată – despre Dumnezeu. Cu toate acestea, şi el a trebuit să fundamenteze o idee anume, foarte concretă, aceea a omului drept, a înţeleptului.

Socrate, a fost condamnat de cetate deoarece practica o dreptate diferită, cea adevărată.

Cunoaştem, de asemenea, soluţia hegeliană: „pentru a descoperi adevărul trebuie să gândim împreună fiinţa şi nefiinţa, să le concepem ca mişcare, ca devenire concretă”; Dumnezeul lui Hegel este dialectica sacralizată.

Acum ar fi momentul să trecem uşor, uşor din aceste sfere nesfârşite ale dialecticii filozofice şi să ne apropiem de cunoaşterea Dumnezeului Celui Viu. Nicolaus Cusanus spunea că: „Ceea ce este dincolo de orice atingere nu poate fi atins decît într-un mod în care nu e atins”. Acesta este într-adevăr, Dumnezeul cel adevărat, sau cum spunea şi Fericitul Augustin: „Dumnezeu este Cel pe Care Îl cunoaştem cel mai bine necunoscându-L”. Este vorba despre transcendenţa şi icomprehensibilitatea lui Dumnezeu. Din acest motiv, creştinii au adoptat calea apofatică, metodă desăvârşit exprimată de Dionisie Pseudo-Areopagitul în secolul al V-lea. La fel şi Sf. Ioan în prima sa epistolă afirma: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (I Ioan 4, 25). Iar Sf. Apostol Pavel spunea: „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte într-o lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6 16). Trebuie însă precizat că apofaza teologiei răsăritene nu este împrumutată din gândirea filozofilor. Dumnezeul creştinilor, singurul adevărat, este mai transcendent decât al filozofilor.

Dar nu numai în lucrările filozofilor întâlnim ideea de Dumnezeu, ci mai ales o întâlnim în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie.

Sf. Scriptură, referinţa constantă a Tradiţiei creştine, este insuflată de Duhul Sfânt. Scrisă sub înrâurirea harului divin, ea nu poate fi citită decât tot sub insuflare divină, altfel orice demers este socotit eşec de la bun început (vezi multele deviaţii ale înţelesului scripturistic, încercate doar pe raţiunea umană!). Doar înţelegerea omenească nu este de ajuns, trebuie, bunăoară, o înţelegere metamorfozată de energiile Duhului. Cu cât dobândim prin rugăciune aceste energii, cu atât mai mult se dezvolta ceea ce este creat, transfigurându-se supraluminos. Înţelegerea noastră înfloreşte prin puterea harului îndumnezeitor. O lectură insuflată este o lectură în care limitele simplei creaturi sunt depaşite: mintea omenească devine capabilă de noi concepţii prin deschiderea ei la adevăratele energii vii şi nemuritoare.

Sfânta Scriptură rămâne o carte închisă dacă nu există rugăciune. „Să-L invocăm pe Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu va deveni lumină pentru mintea şi inima noastră unite”, spunea Marele părinte Dumitru Stăniloaie.

În această stare de rugăciune şi sub influenţa Duhului Sfânt vom vedea şi descoperi cum adevărul de temelie al învăţăturii creştine şi caracteristica creştinismului, adică Dogma Sf. Treimi: „Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”; s-a revelat şi descoperit treptat, în etape, omenirii, pregătind-o astfel pentru a pricepe, pe cât este posibil omeneşte.

Astfel, se stie că în decursul veacurilor Sf. Treime a strălucit în mod ascuns ca preînchipuire şi prefigurare în religiile păgâne: hinduismul (prin zeul Brahma, Visnu şi Shiva), în China antică (prin unitatea Dao, producătoare de dualitate şi trinitate), în Egipt (prin zeii: Osiris, Isis şi Horus), în parsism (prin Akarana – timpul nefăcut, Ormuzd şi Ahriman) şi în altele.

La poporul evreu, desi prin revelaţie supranaturală, Sf. Treime încă radia cu anumită neclaritate în gândurile oamenilor, totuşi se poate observa o anumită pregătire, potrivită şi puterii de pătrundere a oamenilor aleşi. Începând din Vechiul Testament se găseşte pluralul numelui lui Dumnezeu – Elohim, verbul propriu, din Geneza (1, 1) fiind la singular („a facut”) – ceea ce indică pluralitatea de Persoane în Dumnezeu (Fiinţa). Tot aici întâlnim şi alte mărturii: La Geneza 1, 26: „şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, sau: „Veniţi să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor.” (Gen. 11, 7) În Teofania de la stejarul Mamvri (Gen. 18, 3), patriarhul Avraam vede trei bărbaţi şi li se adresează la singular prin: „Doamne de am aflat har înaintea Ta…”  şi altele şi mai multe în Psalmii lui David.

Dacă în vechiul Testament Sf. Treime iradia în mod ascuns, în Noul Testament, Ea se arată clar şi deplin, dar atât cât este necesar pentru mântuire şi desăvârşire, dincolo, rămânând să se desăvârşească această cunoaştere, „faţă către faţă” spre începuturi ce nu au niciodată sfârşit.

Viziunea ortodoxă este condusă de categoria asemănare - participare. Pentru a înţelege cât de cât Taina Sfintei Treimi, omul cel dependent de simţuri, îşi construieşte proiecţii mai mult sau mai putin asemănătoare dogmei. Pornind de la imaginea cerească, ea construieşte nu numai eclesiologia şi etica, ci şi întreaga filozofie socială. Problema crucială a tuturor timpurilor: unul şi multiplul, persoana şi societatea, nu poate niciodată să-şi găsească dezlegarea decât în depăşirea omenescului, în ordinea harului. Faţă de neputinţa forţelor naturale, numai chipul lui Dumnezeu Unul şi Întreit, în acelaşi timp, ni se înfăţişează ca norma. Creştinătatea este chemată să reproducă în existenţa sa realitatea divină: „Omul a primit poruncă să ajungă dumnezeu după har”, spune Sf. Vasile cel Mare. Această reproducere a realităţii divine se vede mai ales în imaginea normativă a Bisericii oamenilor” comuniune de iubire reciprocă”, unitate în multiplicitate.

„Între Fiinţa Întreită şi neant, nu există un alt principiu de existenţă decât principiul trinitar”, afirmă părintele Florenski, şi de aceea gândirea umană care primeşte revelaţia se răstigneşte ca să se nască în unica lumină trisolară a adevărului. Aceasta este în mod radical transcendenţa oricărui concept filozofic. Dumnezeu „identic monada şi triada” este deasupra numărului matematic: nu putem socoti sau număra Persoanele dumnezeieşti. Treimea dumnezeiască este „necantitativă” – spune  Evagrie. Iată un fapt simptomatic „dintre toate ereziile, erezia trinitară era pedepsită cu cea mai mare severitate, pentru că ea subminează însăşi temelia oricărui adevăr. Raţiunea tinde în mod firesc, totdeauna să reducă misterul Trinităţii sau la unitatea unei singure esenţe cu cele trei moduri ale sale de manifestare (modalismul lui Sabelie), sau la cei trei dumnezei ai triteismului politeist. Sfântul Grigorie Teologul refuză să „iudaizeze cu ajutorul monarhiei divine, sau să elenizeze cu ajutorul pluralităţii divine”. Treimea se afirmă dintr-o dată şi din veşnicie ca: „Cel ce este” (Existenţialul), unul şi întreit în acelaşi timp, ea „orbeşte ochii…şi împrăştie peste toate nespusa sa strălucire”, iar orice idee de teogonie, de naştere a lui Dumnezeu, de evolutie a divinităţii în Treime este exclusă (Paul Evdokimov).

Dacă nu ne putem închipui că „a fost cândva când să nu fie nimic”, atunci nu ne putem nici gândi că această existenţă fără început n-a putut fi fără să ştie de sine. O existenţă din veci, lipsită o vreme de conştiinţa de sine a ceea ce implică şi o lipsă de libertate prin ea însăşi, apare ca lipsită de sens. La ce o fi ea în această formă? Ce rost ar împlini ea? Conştiinţa de sine a ceea ce există în veci, este singura care dă existenţei fără de început un sens. Dar pe lângă aceasta ea înseamnă şi uitare, ca o alta din valorile cele mai înalte, care poate fi şi ea un motiv pentru crearea altor existenţe din nimic prin atotputernicie. Lipsa de iubire echivalează cu o îngustime, pe când iubirea e generozitatea îndreptăţită de la unul spre altul, de care nu poate fi lipsită existenţa plenară, prin sine. Cu cât este o existenţă mai înaltă, cu atât implică însuşiri mai înalte. Existenţa supremă şi fără de început nu poate să nu fie şi o existenţă iubitoare în ea însăşi şi că lumina, ca sens suprem este izvorul tuturor luminilor, al tuturor sensurilor (Părintele Dumitru Cel Mare - Stăniloaie).

Aceste valori sau caractere de lumină îl au persoanele sau Ipostasurile dumnezeieşti. Fără Persoane n-ar fi comunicare de iubire şi de alte valori. Astfel şi Sf. Maxim Mărturisitorul, afirma condiţia personală a valorilor spirituale. Persoana este lumină chiar prin faptul că se comunică altei persoane şi voieşte să se comunice aceleia în veci. E lumină prin faptul că e cineva conştient care vrea să se comunice altuia conştient.

Dumnezeirea prezentă întreagă în fiecare Persoană în mod nedespărţit, cu însuşirile celor Trei persoane, care, pe de o parte, le distinge, pe de alta, le uneşte, e afirmată şi în prologul Sfintei Evanghelii după Ioan, prin cuvintele: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era („la”, această adăugare lipseşte din originalul grecesc al Septuagintei!) Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Cuvântul era înainte de orice timp Fiul, dar, în calitatea de Cuvânt, El trebuia să fie o Persoană cuvântătoare, provenind din alta Persoană, ceea ce presupune şi o a treia Persoană. Căci Cuvântul se spune de cineva către Alcineva”. Experienţa fundamentală pentru noi, fiinţele omeneşti şi, prin noi, pentru toate făpturile, este experienţa comuniunii. Această experienţă se înrădăcinează în Dumnezeu Care este El Însuşi comuniune prin excelenţă, Tată, Fiu şi Duhul Sfânt.

Revelaţia se află în inima Sfintei Evanghelii. Dumnezeu nu este o fiinţă îndepărtată, solitară şi indiferentă. „Dumnezeu este iubire”, spune Sf. Ap. Ioan. Dumnezeu este „persoană”. Dumnezeu este comunicare şi cuminecare în El Însuşi; este comunicare şi cu propria sa făptură, omul, şi prin acesta din urmă cu întreaga creaţie, cu „cosmosul” (deoarece înseamnă „frumuseţe” termen preferabil celui apusean, tehnicist - de Univers).

Dumnezeu S-a revelat ca tripersonal: Tatăl obârşie, Fiul manifestare, Duhul Sfânt suflu şi comunicare. Un Dumnezeu fără iubire, nu este o persoană, ci o esenţă eternă, un Dumnezeu fără iubire, fără o atenţie veşnică faţă de cineva nu este un Dumnezeu. Dumnezeu nu Se indentifică cu lumea. Evanghelia ne-a revelat faptul că El are iubire pentru această lume, pentru că este în mod veşnic iubire în El Însuşi. De aceea nu este de ajuns să spunem că există un Tată şi un Fiu pentru a exprima Misterul etern al comuniunii personale. Un Eu divin şi un Tu divin nu sunt de ajuns; ar implica mereu tendinţa de a se confunda sau de a se separa, tendinţa spre un egoism în doi; ar fi o iubire închisă asupra ei însăşi, o caricatură a iubirii pure „ce se revarsă spre un al treilea”. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu Ce se „revarsă”, care se comunică, Care vrea să se împartă (Părintele Dumitru Staniloaie şi M. Costa de Beauregard). Dar comuniune deplină nu e decât acolo unde e depaşită doimea. „Dacă o persoană, necomunicând fiinţa pierde certitudinea existenţei pierzându-se în natură, două persoane riscă de asemenea să se scufunde în monotonie sau în natură, în comuniune exclusiv închisă, egoistă între ele. Numai existând trei persoane se poate menţine o continuă împrospătare atât pentru fiecare în parte cât şi pentru doua dintre ele. Numai existând trei persoane ele nu se confundă una cu alta sau nu se rup total una de alta. Numai o a treia persoană menţine între două persoane, care se pot schimba ca partenere unitatea distinctă în lărgimea iubirii”.(Părintele Stăniloaie). Numai prin depăşirea doimii viaţa e cu adevărat bogată, iar în Dumnezeu nelimitată. (idem) Numai existând un Dumnezeu întreit, Una din Persoanele dumnezeieşti – şi anume Cea care se află într-o relaţie de Fiu faţă de Alta şi poate rămâne în această relaţie afectuoasă de Fiu şi ca om. Se întrupează, punând la toţi fraţii Săi întru umanitate în această relaţie de Părinte cu toţi oamenii.

Prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui sau vorbim cu El ca nişte fii. Căci Duhul se uneşte cu noi în rugăciune. „Duhul este cel în care ne rugăm şi prin care ne rugăm”. El se identifică prin har cu noi, ca noi să ne identificăm prin har cu El. Hristos e Fiul egal în fiinţă cu Tatăl, dar într-o relaţie de Fiu faţă de Tată şi, în acelaşi timp, Omul care se roagă şi se jertfeşte Tatălui pentru fraţii săi întru umanitate, învăţându-i şi pe ei să se roage şi să se jertfească.

Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, revelându-se în lume şi lucrând în oameni şi între oameni, manifestă unitatea desăvârşită faţă de celelalte două Persoane prin fiinţa şi prin iubirea desăvârşită faţă de ele.

Cu toate acestea nu trebuie să ne închipuim că am înţeles complet realitatea Treimii, rămânând la un sens lumesc al Ei. Ea redevine în acest caz un idol, oprind mişcarea spiritului nostru spre misterul plenitudinii vieţii mai presus de înţelegere. Dar nici nu trebuie să renunţăm la această exprimare, ca şi când ea n-ar spune nimic real referitor la Dumnezeu. În acest caz, fie că ne-am îneca în indefinitul care nu ne dă certitudine despre nimic, deci nici certitudinea existenţei eterne prin comuniunea cu realitatea personală divină, fie că am rămâne cu formula unui Dumnezeu impersonal sau monopersonal, care nu are în Sine duhul comuniunii şi deci n-ar fi apt şi dispus nici la o comuniune cu persoanele create. (Pr. Prof. D.Stăniloae)

Pentru toate acestea ne vedem obligaţi să ne îndreptăm puţin spre teologia apofatică, pentru a ne elibera de conceptele gândirii, prefăcându-le în temeiuri de la care pornind, să ne ridicăm la contemplarea unei realităţi pe care inteligenţa creată nu o poate cuprinde. În sensul acesta se exprimă în „Cântăreţul Sfintei Treimi”, cum este adesea numit Sf. Grigore de Nazianz: „Nici nu am început să cuget la Unitate şi Treimea mă şi scaldă în Slava Sa. Nici nu am început bine să cuget la Treime şi Unitatea mă cuprinde din nou. Când unul din Cei Trei mi se înfăţişează, îmi vine să cred că este totul, într-atât ochiul mi se umple şi într-atât ceea ce este mai presus de ochi îmi scapă; căci în mintea mea preamărginită spre a pricepe măcar pe unul singur, nu mai rămâne loc pentru ceea ce este mai presus. Când adun pe Cei Trei în aceeaşi cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărţi sau analiza lumina unificată”. Gândirea trebuie să fie mereu în mişcare şi să alerge neîncetat când la unul, când la Cei Trei spre a reveni apoi la Unitate; ea trebuie să se împartă neîncetat între cei doi termeni ai antinomiei spre a ajunge la vederea lăcaşului celui prea înalt al acestei monade în trei. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Noi nu numărăm (persoanele Sfintei Treimi) în sensul că, pornind de la unitate ajungem la pluralitate, pentru că nu zicem: unu, doi şi trei; nici primul, al doilea şi al treilea. Căci „Eu sunt Cel dintâi şi cel de pe urmă şi nu există alt Dumnezeu afară de Mine” (IS 44,6). A fost nevoie de strădaniile supraomeneşti ale unui Athanasie al Alexandriei, ale unui Vasile cel Mare, ale unui Grigore de Nazianz, şi ale altora încă, spre a curăţa conceptele gândirii eleniste, spre a sparge zidurile lor ferecate, introducând în ele apofatismul creştin care a transformat speculaţia raţională într-o contemplare a tainei Treimii (Vladimir Lossky). La aceste eforturi s-a adăugat şi statornicia diferiţilor termeni ce exprimau în cuvinte omeneşti DOGMA SF. TREIMI.

Dacă aceia s-au străduit mult pentru a stabili aceasta, noi cei de azi am vrea, de s-ar putea, să distrugem toată strădania lor prin adaosuri neavenite (Filioqve şi alte inovaţii) ce ar coborî dumnezeirea la nivelul creaturii sau şi mai rău.

Sf. Simeon Noul Teolog spune că lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent; transparenţa aceasta fiind un efect al copleşirii materiei de către spirit şi care în treapta ei culminantă e echivalată cu învierea. E simpatia vibrantă în cel mai înalt grad. Sfinţenia ca rezultat al predării totale a subiectului uman este străpungerea fiinţei noastre de energiile necreate ale Treimii. Aceasta este ca un urcuş, se face treptat, începând încă de aici şi neterminându-se niciodată, nici chiar dincolo. Sfinţenia vine de la Persoana absolută, ea fiind realizarea deplină a umanului. Prin jertfelnicie, prin comuniune cu Dumnezeu Treime, prin clădire treptată din cuvintele Sfintei Scripturi şi din roadele rugăciunii neîncetate se restaurează în mod deplin umanitatea noastră. Iar rezultatul nu este altul decât starea sfinţeniei. Dacă Fecioara Maria a trăit cea mai deplină unire pe care umanul o poate realiza cu Dumnezeu şi noi la rândul nostru putem zămisli din interior pe Dumnezeu (mult trambiţatul aspect mariologic al Bisericii).

Sfântul este tipul umanităţii celei noi (în el se restaurează legile lui dumnezeirii, de aceia un sfânt este în armonie cu Dumnezeu, cu el şi cu toata creaţia şi aceasta îl recunoaşte ca stăpân). Sfântul impune prin bunătatea dumnezeiască care se revarsă din el. Cum poate fi altfel? Căci există în el un izvor care nu este din această lume; e o altă putere: puterea bunătăţii, a milostivirii, a înţelegerii, a disponibilităţii faţă de fiecare om, ce izvorăşte din Treimea Iubitoare.

Spre această stare ne îndrumă necontenit prin energiile sale necreate, „Sfânta Treime, structura supremei iubiri” – după cum spunea şi Pr. D. Stăniloaie, având drept călăuză Sf. Scriptură în Sf. Tradiţie şi lăsându-ne modelaţi de până Sf. Duh, Cel de Viaţă Făcător.

Acestea toate se lucrează în mod tainic şi minunat în „laboratorul sfinţeniei”, adică în Biserică, unde energiile ce izvorăsc din Ipostasurile Treimii scaldă nevăzut şi necontenit pe om, dar şi natura din jur.

Nefiind speculaţie abstractă, învăţătura despre Sfânta Treime se află chiar în inima trăirii religioase din Biserică. Trinitatea imanentă se manifestă ca Treime „ICONOMICĂ”, adică drept revelarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Faptul se evidenţiază deosebit de clar şi în Sf. Liturghie, îndeosebi în canonul euharistic. Că rugăciunea solemnă adresată Tatălui, de către comunitatea umană adoptată – unită în Fiul întrupat şi invocându-l pe Duhul Sfânt, Euharistia este cu adevărat Taina unităţii dumnezeieşti fiind revărsată asupra oamenilor. (John Meyendorff)

Iată cum şi natura, obiectele din Biserică participă la nunta Mirelui, fiind transfigurate, scoase din uzul lor obişnuit şi oferite spre sfinţenie şi ajutor omului nou. Iconostasul ortodox, care ne face să înţelegem dintr-o dată minunea acestei prefaceri: ceea ce era la început un zid despărţitor a devenit punte, iar Hristos întru sfinţii Săi închipuie trecerea – PAŞTELE – a noastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte, înspre Împărăţie (Paul Evdokimov). Icoana ca arhietipul ferestrei de la Dumnezeu către persoană şi invers.

Vorbind şi trăind în Dumnezeu, creştinul nu repară nici măcar în gând Unul de Trei, ci el simte cu toată fiinţa sa că El este capătul tuturor aspiraţiilor sale (ce ne mai poate da lumea sau alte religii, filozofii mai mult decat ABSOLUTUL, caruia nici sa-I iei ceva nici să adaugi altceva nu poti?). În definitiv suntem trei, totdeauna trei, chiar dacă suntem într-un număr mai mare, toţi ceilalţi sunt al treilea – „ei”. Vedem aceasta şi din folosirea celor trei pronume personale „eu, tu, el”. Întotdeauna suntem o triadă, suntem o icoană, un chip al Sfintei Treimi, sunt un chip treimic, dar îndeosebi o icoană a Fiului şi prin El sunt în legătură cu Tatăl în Duhul Sfânt. Acesta este chipul Treimii în om, el poate fi descoperit experimental pentru că există aici un sentiment al necondiţionatului, al absolutului. Suntem necondiţionat obligaţi unul faţă de altul şi faţă de un celălalt. Acest fapt trebuie să vină de la o instanţă supremă care a imprimat în noi ca o pecete această responsabilitate, acest sens profund care ne uneşte, care nu ne lasă în superficial, ci ne sfinţeşte (Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie şi M. Costa de Beaugard).

Pentru Biserica Ortodoxă, Treimea este temeiul de nezdruncinat al întregii cugetări religioase, al oricărei evlavii, al oricărei vieţi duhovniceşti, al oricărei revelaţii ca şi al oricărei fiinţe, Sfânta Treime se impune cunoaşterii noastre religioase: se cade să o primim ca pe un fapt a cărui evidenţă şi necesitate nu se poate întemeia decât pe sine însuşi. După părerea părintelui Florensky pentru teologul contemporan, pentru gândirea umană nu va putea exista altă soluţie în vederea găsirii unei stabilităţi absolute decât admiterea antinomiei Sf. Treimi: dacă înlăturăm Treimea, ca unicul temei al oricărei realităţi, al oricărei gândiri, atunci intrăm pe un făgaş fără de ieşire, ajungem la nebunie, la sfârşirea fiinţei, la moartea duhovnicească. Nu avem altă alegere decât Treimea sau iadul! Într-adevăr, aceasta este o problemă crucială în sensul literal al acestui cuvânt: dogma treimică este o cruce a gândirii omeneşti. Suişul apofatic este un suiş pe Golgota. Înfăptuirea acestui urcuş fără de sfârşit se poate face fie spre Golgota (calea sângelui, a martirului) fie spre Tabor (mucenicia albă a gnosticului, a misticului), aşa cum ne descoperă Pr. Liviu Brânzaş.

Iată de ce nici o speculaţie filozofică nu s-a putut să primească această dezvăluire prea plină a dumnezeirii decât după crucea lui Hristos care a biruit moartea şi prăpastia iadului. Iată de ce, în sfârşit, revelarea Treimii se răsfrânge în Biserică întocmai ca un dar pur religios şi ca adevărul universal prin excelenţă. (Vladimir Lossky). „Spatele” Treimii este tot ce-şi închipuie/experimentează, nu fără oarecare temei, omenirea despre Taina Tainelor, Sf. Treime; pe când „Faţa” Treimii rămâne în „întunericul supraluminos” al cunoaşterii celei de „dincolo”, când ni se va revela, pe cât va putea fiecare „faţă către faţă”.

                                                                      Iulian GAVRILUŢĂ