Citim zilele acestea, in Saptamana Mare a Pastilor, Evangheliile, scrisorile iubitilor, prietenelor, apropiatilor, ziarele, cartile sau SMS-urile, E mail-urile mai nou, in diagonala, pe sarite, doar finalul si inceputul…oare de ce? De ce omul recent, postmodernist, nu mai are rabdare? Din nerabdare vine neintelegerea corecta si erezia intr un final.
Unde mai este acel al treilea nivel de comuniune al cuvantului, de care vorbea parintele Rafail Noica, fiul marelui filosof? Mircea Vulcanescu vorbea si el de o pierdere a granitei dintre sacru si profan, o inaltare a profanului despicat, extras din sacru, de rationamentul dialectic al cohortei de revolutionari lacsi si putrezi sufleteste. Sa fie clar, lui Dumnezeu ii plac indraznetii, nu obraznicii…ii plac curajosii si nu conformistii, ii plac inteligentii fara viclenie nu mediocrii mandrii! Sa dau cateva exemple: Moise se impotriveste lui Dumnezeu cand acesta vrea sa distruga poporul evreu care se inchinase la vitelul de aur: “…Lasa-Te de raul acesta pe care vrei sa-l faci poporului Tau…” (Exod), sau Iov, care L-a acuzat pe Dumnezeu ca rade la procesul nevinovatului, lasand pamantul pe mana raului (Iov), sau David care se ruga cu disperare: “Pana cand Doamne, ma vei uita neincetat?” (Psalmi), Ilie la fel nu ceda in fata lui Dumnezeu ca sa ridice seceta si atatea altele….cateodata Dumnezeu trebuie “fortat” prin indrazneala sfinteniei sa faca ce vrea omul! Si Dumnezeu care ne-a chemat zilele acestea cu apelativul “prietene” ne va indeplini daca avem indrazneala si e spre binele nostru totul. Steinhardt-ian vorbind suntem de plans daca noi credem ca numai jumatate de credinta sau intelegere ajunge. “Capul plecat, sabia nu-l taie…dar nici soarele nu-l vede”, spune in intelepciunea sa neamul nostru de viteji…si cat adevar sunt in aceste cateva cuvinte, de obicei citate trunchiat dupa cum convine fiecaruia.
Zilele cele Mari
Zilele acestea, Hristos - Frumosul Cel dincolo de Frumos si Binele cel mai mare decat tot binele a fost si este batjocorit. Care a fost oare atitudinea Lui? Multi vor zice: de umilire, de smerenie… Este in parte adevarat, dar dupa cum stim - o jumatate de adevar este egala cu nici un adevar! Sa luam aminte: Hristos a fost nu numai smerit ci si demn! Aduceti-va aminte ce a raspuns in fata iudeului care-l palmuia: “Daca am spus gresit, dovedeste, daca nu, de ca ma palmuiesti?” Iata Omul, iata demnitatea, iata ce trebuie sa mai invete si unii crestini: verticalitatea, pentru numai asa vor intelege Crucea – care are doua dimensiuni – vertical dar si orizontala – ea reprezentand “sarutarea maximala dintre cer si pamant”! Biciul plesnind in Templu e alt exemplu, numai sa fie vazut si inteles corect. La fel, pe un “al treilea nivel energetic de intelegere” (parintele Rafail Noica) al cuvantului evanghelic sta si “davarul” – grupul de litere din Biblie care inseamna totodata si “lucru” si “cuvant”. Asta parca ne duce cu gandul la einsteiniana dimensiune – “a patra”: spatiul-timp continuu. Atunci cum sa intelegem cuvintele din acestea zile Mari si cele ale Invierii? Exista peste tot asa numitii maestrii de ceremonii, fie ei unii pastori, preoti sau simplii credinciosi care nu pot da…”cofita cu apa vie” a intelegerii cuvantului ziditor si-ti ofera troaca rationalismului new-age-ist! De pilda, strigatul lui Hristos: “Eli, Eli, Lama sabahtani”, din Evanghelia lui Marcu, tradus indeobste prin “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit”, poate fi tradus fara probleme si asa: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, cat M-ai proslavit!”, deoarece “sabahtani” este la persoana intai, timpul trecut de la “mesabeah”, care de fapt inseamna atat “abandonat”, dar si “a slavi”. In prezent, multe alte intelesuri scapa omului cu internet la bot si cu comoditatea in fire. Pai ce sa mai caute intelectualul de azi in biserica? Sa se aplece el, sa-l taie transpiratiile stricandu-I mirosul de fresh-stick la o icoana a rastignirii? Sa-si mototoleasca el feng-shuiul? Ce sa mai spunem de marturisit scaderile, apcatele? Nici pomeneala. Nu are el prieteni de pahar, de servici, incercati nu gluma cui sa ii spuna toate ale lui? Nu are el la indemana un cabinet de consiliere psihologica, nu are el netul atoatestiutor care sa-I ofere chat si sprijin? Si uite asa, schiopatand trecem prin tenebrele Crucii….Brrr, Crucea...nu ne place, “prea multa violenta ”, imi spunea un coleg de redactie…..apropo de filmul "Patimile lui Hristos" de Mel Gibson. I-am zis acelui prea sensibil amic: si inca nu poate fi redat toate cate a indurat El! Trecem cu "post" fara post cu cel mult o dieta cu salam de soia care ne gadila papilele cu branza tot de soia care ne imbolnaveste ficatul, dar cica ne face mai usor postul…trecem…ca de, asta-i menirea postului sa treaca, nu? Trecem ca gasca…prin apa si ajungem la Slavita Inviere. Il dezgropam zilele acestea pe Baraba din noi si-L vindem pe Hristos prin orice gand inchinat aiurea de tinda Bisericii. Fum, par ars, somnolenta, durere de sale, barfa cat se cuprinde, popi de contrabanda…ce sa mai vada omul recent, ce sa mai inteleaga el din acest unic eveniment? Nimic! Mai stie el de Lumina Sfanta care vine neincetat la Pastile Ortodoxe, ca o boare nematerialnica de peste 2000 de ani si pe care au studiat-o toti oamenii de stiinta mai actuali sau nu si au amutit? Mai stiu ei de simbolul oului rosu din traditie, viata cuprinsa de dragoste care se sparge ca si craparea catapetesmei si lasa bucuria, lumina sa iasa afara din tenebre? Mai stie cineva de toate acestea? Si totusi, sa nu vedem numai jumatatea goala a paharului….noi care ne bucuram de orice pacat pe care-l descoperim la un adversar, in loc sa invatam de la Marele genteleman - Hristos (Nicu Steinhardt) sa fim discreti sa stam la usa, sa ciocanim, si nu sa intram cu bocancii in sufletul cuiva chiar daca noua ni se pare ca e bine (vezi ispita din dreapta) sau sa ne insusim discretia Bibliei care recurge la eufemisme si tacere cand e vorba de scaderi omenesti. Hristos Invie, noi cand? In definitiv, in aceasta Saptamana Mare ca si in toata viata ramane doar intrebarea si alegerea: “Barabas sau Iisus”? Voi pe cine alegeti?
I.G.
PASTILE IN INCHISORILE COMUNISTE - MARTURII!
SãPTãMâNA PATIMILOR sI SFâNTA îNVIERE - TRãITE îN îNCHISOARE
“ În ziua premergãtoare Învierii din anul 1951, lagãrul şi-a schimbat atmosfera. Mai multã linişte, mai puţine conciliabule. Deţinuţii, tãcuţi, îşi spãlau aproape toţi rufele, salopetele, scuturau paturile, aranjau saltelele de paie. Preoţii şi o parte din deţinuţi, în special foştii fraţi de cruce, erau absenţi din sala de mese. Posteau!(...). Cu câteva ore înainte de a intra în minã, seara, ni se comunica numărul de tone care trebuiau extrase şi evacuate: era mãrit cu câteva sute de tone. Dar împotriva atmosferei care se manifesta în sânul deţinuţilor, de câte ori se comunicau astfel de mãriri de normã, de aceasta datã dispoziţia a fost primită cu resemnare, fãrã nici un comentariu. Fãrã nici un consemn, fãrã nici o sugestie, ordinea cea mai deplinã domnea în rândurile tuturor."
(Gabirel Bãlãnescu, "Din Împãrãţia morţii", pag. 149)
"...Veni Vinerea-ziua marei şi Sfintei Patimi - şi administraţia ne-a dat, dupa ciorbã, cea mai bunã mâncare. Dar deţinuţii au preferat sã posteascã. Unii nu au vrut să primeascã friptura. Eu am primit-o şi am pãstrat-o pentru Ziua Învierii. Niciodatã nu s-a mai dat fripturã. Dar de acum se va da şi în viitor în Vinerea Patimilor deţinuţilor, sã se "spurce" cu mâncare de dulce."
(Preot Grebencea "Amintiri din întuneric", pag. 215)
" În post şi rugãciune, aceastã sãrbatoare a fost asteptatã de fiecare. Pentru noi, fiind un numãr mare de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, pe ascuns, în grote şi locuri ferite, ne-am spovedit. Atmosfera din lagãr era plinã de linişte, toţi vedeam în Învierea lui Iisus Hristos, speranţa mântuirii noastre."
(Tiberiu Hentea, "De la cotul Donului la Aiud", pag.138)
" ...Cei ce avusese fericirea sã lucreze în schimbul din acea noapte a Învierii se anunţaserã unul pe altul cum va avea loc întreaga ceremonie. La ora stabilitã, legate pe o sfoarã dintr-un perete într-altul de rocã, sfredele de minã, de diferite dimensiuni, au început prin lovirea lor, sã imite sunetul de toacã şi de clopote, premergãtor slujbei. Fusese ideea lui Marin Tucã, un ofiţer oltean plin de viaţă. Deţinuţii, îmbrãcaţi sumar, au început sã coboare de la locurile lor de trudã, cãtre abatajul deschis din orizontul 11, cu lãmpile de carbid aprinse. "Ne aflam ca într-o catedralã" (Tiberiu Hentea). Într-o grotã a fost imaginat un altar în care acelaşi Tucã improvizase cruci din bârne de minã. Un sobor de preoţi format din Valeriu Antal din Topliţa, Nicolae Grebenea din Rãşinari, Ion Iliescu din Iaşi, Nicolae Pâslaru din Bacãu, Teodor Bej din Arad, Aurel Lazarov din Hârşova, Popescu Scai, Parvu Iustin şi mulţi alţii au început slujba. Lãmpaşele erau stinse, iar în minã era o linişte absolutã. Preotul Antal care conducea soborul, era singurul care avea, drept epitrahil, un ştergar alb de casã, ţesut din bumbac si mãtase. Ceilalţi preoţi erau în salopete şi opinci. Liniştea fu spartã de glasul baritonal al preotului care-şi cheamã crediincioşii: "Veniţi de luaţi Luminã!". Lãmpaşele au început sã se aprindã şi întreaga grotã s-a luminat feeric. Memoria preotului Bej a fãcut sã se respecte tot tipicul slujbei. S-a început cu citire Evangheliei de la Înviere: "La început a fost Cuvântul ...". Şi dupã fiecare verset, "clopotele" lui Tucã bãteau întocmai celor adevãrate. Toţi erau în genunchi, când preotul Antal anunţă marea bucurie a crestinãtãţii: "Hristos a înviat!", i s-a rãspuns de cãtre toţi cei de faţã cu ochii în lacrimi: "Adevãrat cã a înviat!" Preoţii au împãrţit anafura pregãtitã din timp. Deţinuţii îşi dãdeau mâna, se îmbrăţişau spunându-şi unii altora creştineascã urare. Dupã terminarea slujbei împãcaţi sufleteşte s-au întors în linişte la locurile lor. La ieşirea din minã, în lift cântau "Hristos a înviat!". În colonie cei care traiseră aceste momente de mare bucurie sufeteascã le povesteau camarazilor lor din celelalte schimburi cum s-a desfăşurat Învierea lui Hristos la 560 de metrii sub pământ..."
(Dr. Flor Strejnicu - "Creştinismul Mişcarii Legionare", Sibiu 2001)
Nu existã altã cale în viata noastrã, spre Lumina, decât aceea a Crucii, prin “Întunericul Supraluminos” al suferintei...caci vã întreb: Ce este Crucea, aceastã axã centralã a universului, numai durere, suferintã si în final moarte? Nu, nicidecum! Ne-a arãtat-o Însãsi Împãratul Crucii, Împãratul împãratilor, Hristos, supremul Frate-Dumnezeu al nostru; Marele Iubitor, Iubirea În Sine; eu cred cã mai degrabã cele douã elemente componente ale crucii fizice, vizibile, ar putea însemna: “cele douã buze divine ale Vesnicului”, ce sãrutã maximal pãmântul însetat de îndumnezeire si înfometat de eterna îmbratisare iubitoare al Celui Vechi de Zile...”
Cugetãri duhovnicesti-Jurnal Teologic - Pr. Iulian Gavrilutã
