“Copila mea,

Ești aici lîngă mine, pe balcon. Te privesc cît de concentrată ești. Înveți pentru bac. Înveți la română.

Înveți comentarii la română. Fața îți este aproape schimonosită de concentrare.

Ești aici, lîngă mine, pe balcon. Pe cît de frumoși sînt trandafirii galbeni înfloriți care atîrnă deasupra ta, ca o ghirlandă ce-ți înconjoară capul ca într-o pictură prerafaelită,

pe cît de frumoasă ești tu, tînără și împodobită de trandafirii cei galbeni,

pe atît de tristă te simt.

Comentariile literare îți torturează mintea de ceva timp. De ceva luni.

Fluidă și limpede și senină ești la celelalte două materii la care vei da bacalaureatul. Materii raționale. Atitudine rațională. Din contră, la literatura română ești cu inima strînsă și speriată și îndîrjită, din cauza acestor sărăcii de comentarii literare.

Simt cum marea transformare de care am avut parte și noi este pe cale să te cuprindă și pe tine.

Transformarea întru scîrbă și dispreț față de literatura română.

Am trăit-o și noi, din cauza cretinismelor din comentariile literare. Ești și tu pe cale să ai parte de ea zilele astea, din păcate.

Ca o scufundare într-o mîzgă de dezamăgire. Ca și cum ai fi împinsă cu anasîna într-un rit de trecere, de dezvrăjire.

Ca un tunel de spaimă prin care intri neprihănită, angelică, plină de entuziasm și de poftă de viață. Și la al cărui capăt ieși cu cearcăne sub ochi, cu gust de scîrnă și de furie în gură. Trasă la față, abătută, matură și dezamăgită.

Ce sînt rahaturile astea care trebuie să le tocești? Ce este această sintagmă țîșnită direct din forjele infernale ale Mordorului,"stârpiciune congenitală a sistemului capilar", pe care ești forțată să o înveți pe de rost, referitoare la Spîn, dacă se va întîmpla să-ți pice Harap Alb unul din subiecte?

Ce e grozăvia asta întorlocată și pompoasă, mai cretină decît o rețetă de farmacie, plină de substanțe medicale, de otrăvuri și de alte naibe lingvistice?

Ce minte răvășită, ce profesoară turbată la cap a putut scorni o asemenea exprimare gomoasă, pretențioasă, insuportabil de fățarnică și de strivitoare la adresa unui personaj altminteri puternic și gustos, precum Spînul?

Ce au cu mințile voastre? De ce sînt profesorii de română într-atît de aiurea la cap?

Te simt. Îți vine să zvîrli cît colo toate aceste hîrtii otrăvite, toate aceste purtătoare de "curat meșteșug de tîmpenie", cum ar zice autorul cu limba lui ascuțită.

Te simt cum iubirea ta față de literatura română se transformă într-o ură viscerală.

Același proces pe care l-am trăit și eu acum 30 de ani.

Eu, care iubeam să citesc, eram în stare să citesc orice, oricum, din orice poziție, ajunsesem în ultimele două clase de liceu să mi se facă greață doar cînd auzeam de scriitorii români.

Sentiment negativ și plin de indignare pe care îl trăiesc și acum, după atîta amar de vreme.

Cînd aud cuvintele “scriitori români” îmi vine să pun mîna pe pistol, la fel cum se presupune că ar fi exclamat Stalin cînd venea vorba de cultură.

Eu, marele iubitor de literatură, n-am mai citit nimic românesc după ce am terminat liceul. Nimic. În mod programatic.

Ca un tefelist plin de ură și de indignare care e scîrbit de pesediști, de Iliescu, de Dragnea. Așa am fost eu - și încă sînt – de literatura română.

De ce? Simplu. Pentru că am dat bacul la română.

Pentru că soarta mea a depins de bîzdîcurile cretine și pedante și prețioase și pretențioase ale unor profesori plictisiți și pedanți, care s-au străduit toată viața lor să "strivească corola de minuni a lumii".

Ce notă iei nu este consecința trăirii tale autentice la adresa operei literare. Ci a priceperii cretinizant-automatice de a învăța pe de rost expresii cît mai întorlocate și mai găunoase, scornite de minți de profesori frustați.

Frustați pe condiția lor socială. Dar mai ales frustrați pe marea fecunditate a autorilor pe care îi comentează. Pe care se străduie să-i calce în picioare, să-i coboare la o condiție bicisnică.

Ești la pixul unor corectori subiectivi și discreționari. Care corectează niște comentarii aberante. Scornite de niște minți plictisite și pedante și pline de frustrare.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Aceasta este expresia esențială a procesului de strivire a creierelor tinere pe bază de comentarii literare forțate, sterile și alambicate.

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", clama ritos, dar autentic poetul. Ce expresie superbă. Lăsăți corola de minuni a lumii în pace. N-o striviți. La fel și cu literatura. Nu striviți cu bocancii voștri grobieni corola de minuni a misterului poetic, literar.

Și totuși asta se întîmplă. Metodic. Cu răutate asumată. Creiere tinere care sînt băgate cu nasul în noroiul exprimărilor cretin-pompoase. La fel cum bagi cățelul cu nasul în căcat, cînd s-a ușurat animalic pe covorul din sufragerie.

Ce aveți cu copiii? Ce aveți cu literatura? De ce îi îndepărtați de ea? De ce-i băgați cu nasul în căcatul cuvintelor voastre pompoase și găunoase și cretine?

Prea tîrziu. Procesul are deja loc, insidios, dezumanizant, degenerativ. Ca o boală de oase care-ți macină cartilagiile, la fel fac și comentariile creierul copiilor varză. Îți cauzează, maică, îți cauzează, ar fi exclamat pline de înțelepciune resentimentară babele satului.

Cu fiecare secundă de comentariu literar învățat pe de rost, copiilor noștri le cauzează la cap. Literatura română este veștejită cu fiecare frază pompoasă.

Copiii sînt îndepărtați iremediabil de ea cu fiecare expresie gomoasă și cretină, voit căutată și găunoasă. Aramă sunătoare și chimval răsunător.

Ascultați aici. Ascultați și minunați-vă. Făceți-vă cruce.

Priviți cum ideile esoterice ale lui Vasile Lovinescu din “Creangă și Creanga de Aur” (Ed. Cartea Românească, 1989, pp. 278 – 408) sînt băgate pe gît cu forța unor copii care habar n-au despre ce e vorba în propoziție. Și nimeni nu le explică. Și nu înțeleg o iotă, săracii de ei.

“Eroul are nevoie de o alchimizare lăuntrică, prin coborîrea în Infern, în lumea lui Hades, unde, precum în ritualurile inițiatice egiptene, este agresat de ființe malefice. Coborîrea în fîntînă e o catabază, urmată de o anabază. Întîlnirea cu umbra. Moarea ca spațialitatea învierii. Ursul este un animal htonian.”

Uitați și voi ce trebuie să învețe copiii noștri. Alchimizare lăuntrică. Catabază. Anabază. Spațialitatea învierii. Psihanaliză de coafor, pentru numele lui Dumnezeu. Esoterism de tîrgoveți aproximativi.

Sabia lui Damocles îi atîrnă copilului meu deasupra capului, căci trebuie să ia notă bună la bac. Iar nota depinde de învățarea papagalicească a acestor cretinătăți rezultate din măcinarea mecanică a esoterismelor lui Lovinescu.

Strigător la cer. Htonian și armaggedonic și expiatoriu, cum ar zice săracul Lovinescu. Îl simt cum se zvîrcolește în mormînt, fie-i numele lăudat.

Și priviți aici ce zice fata mea, copila mea, drept reacție la aceste expresii aproape de neînțeles pentru ea. Ascultați-i vocea de copil rațional și dezamăgit.

“Mă sperie mai mult faptul că le-am și învățat, decît că a scris cineva asta.”

Și, mai apoi, tot ea, cu patimă, cu obidă:

“Sfînta Duminică pentru mine nu e Sfînta Duminică din basm. Ea va fi prima duminică după ce dau bacul, să pot să stau și eu liniștită.”

Mi-e milă. Mi-e scîrbă. Mă apucă groază. Sfînta Duminică să ne ajute, căci nu mai există speranță. Corola de minuni a lumii este făcută bucăți și zace terfelită la pămînt, mînjită de cuvintele pompoase.

Ar trebui un cîntec încăpător precum Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare, spune poetul.

Nuuu. Nuu. Incorect. Să reformulăm. Ar trebui un potop ucigător precum Vuirea cu năvală a mărilor cu sare, zic eu.

Un potop care să vină și să cotropească și să înece și să spele și să purifice toate aceste mizerii pe care copiii noștri trebuie să le învețe, căci viitorul lor depinde de învățarea nemestecată și mecanică.

Un potop. Un potop. Un potop. Să spele și să repare corola de minuni a lumii. Fie să renască, curățit prin jar...

Mama voastră, cu comentariile voastre literare cu tot!”

SURSA: Facebook – Emil Palada, sociolog