MICA UNIRE din 24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române: Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.

După mai mulți ani în care pașii spre îndeplinirea acestei dorințe au fost „mărunțiți” de atitudinea marilor puteri ale Europei, aceasta a devenit realitate, într-un context favorabil, care a dus, pe parcurs, la transformarea „României” de atunci într-un stat modern, aducând pentru prima dată câteva elemente occidentale în viața românilor. Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit. La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.

Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Principatele române, din mâinile rușilor și turcilor, în ale marilor puteri europene

După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad. În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire. În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.

Falsificarea alegerilor, un obstacol pentru Unire

În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc. Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles. Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Unirea propusă aici s-a dovedit a fi mai degrabă una formală, cele două principate urmând să funcționeze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Înalta Curte de Justiție și Casație și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, la București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți. Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.

cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Rusia de gurile Dunării.

libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.

suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.

armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă.

În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă:

Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.

Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală unire a Principatelor.

Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpânirea sa.

Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.

Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.

Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.

Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc.

Surpriza alegerilor domnitorilor din cele două principate

În anul următor, în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, în Moldova, iar noul domnitor a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, iar profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor. Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție.

În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia. După 160 de ani de când s-au întâmplat toate acestea, ziua de 24 ianuarie ne va face din nou să retrăim, cel puțin la nivel de poveste, acești câțiva pași făcuți de strămoșii noștri pentru tot ce înseamnă astăzi România. Mulțumim istoricului Liviu Zgârciu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia pentru disponibilitatea și răbdarea cu care ne-a povestit cum s-a petrecut evenimentul.

Surse: Enciclopedia României, Wikipedia

LUCRURI MAI PUTIN STIUTE DESPRE UNIRE, CUZA, MARGHILOMAN SI ALTII...

Continuam sa ne mintim, continuam sa ascundem adevarul in cartile de istorie frumos colorate...cui foloseste o astfel de abordare? De ce ne e rusine sa scriem si sa spunem tot adevarul? Hai mai profesorilor si doctorilor in istorie, curaj...spuneti adevarul si el va va elibera! Nu se iau puncte didactico-metodice la asa ceva? Ei si ce, se iau insa puncte in timp, stiind adevarul...vom stii si cum sa ne vindecam....spunand numai faptele bune ale unuia ca Marghiloman, Cuza etc.(cum fac unii bolnavi si cu Toma!)...si ascunzand adevarul integral...facem mai mult rau decat bine! De ex: despre 24 ianuarie...Mica Unire cum ii ziceti voi...
Da definitoriu...Cuza era foarte "obosit" de la Iasi sa se duca direct la Bucuresti....trebuia sa se opreasca sa fie "fresh" .....de ce la Buzau? Ii era dor poate de nevasta lui Marghiloman (Iancu), cu care s-a si culcat in seara aia la...Episcopie ("Cuibusor de nebunii inca de pe atunci!)! Aaa, era sa uit, Marghiloman o furase pe nevasta de la Bratianu, sau invers, nu? ? "Mari" oameni, "mari" caractere! :)) Doar ce Marghiloman se intorsese din Iasi, unde intr-un hotel anume daduse spaga si mita sau cum ii zice pe atunci la cei care votau in sala aia cu "mare democratie" si vointa masonica si cu cutitele ascutite in direct de macelarii prezenti in sala...da, mare democratie, ce sa zic! ? Cand vor invata copiii aceste adevaruri ca sa mai terminam cu "marile realizari" si sa vedem istoria si oamenii asa cum au fost ei si nu hiperbolizati sleampad? Cui ajuta sa ne mintim de secole?

I.G., jurnalist

Cuza a avut o idilă cu mama lui Alexandru Marghiloman / soția lui Iancu Marghiloman.
Soția lui Alexandru Marghiloman a divorțat și s-a căsătorit cu Ionel IC Brătianu. Dacă tot spunem faptele / macar sa fie cronologic. Si da - eu le spun elevilor la ora multe amănunte.
Însă trebuie să avem în vedere și faptul că Alexandru Ioan Cuza a fost de acord să facă unirea sub NUMELE SAU (a avut CURAJUL sa faca totusi un lucru important pentru țară) fara sa aiba prea mari avantaje/ ba mai mult si-a terminat sănătatea.

S. F., profesor de istorie

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al României, Iancu Marghiloman subscrie cu 500 de galbeni la vistieria țării care era cam goală, în speranța că va fi numit prefect în locul lui Scarlat Voinescu. Deoarece nu s-a întâmplat acest lucru, Marghiloman începe să-l blameze pe Cuza, cerând totodată să i se restituie cei 500 de galbeni. Cu prilejul unei alte vizite a domnitorului prin Buzău, printre cei care au venit să-l întâmpine la Episcopie, s-a aflat și Ioan Marghiloman. Zărindu-l printre ceilalți buzoieni, Domnul Cuza de față cu autoritățile județului, a orășenilor și chiar a episcopului, s-a adresat lui Petre Lungeanu, casierul trezoreriei; „Du-te chiar acum și-i dă îndată cei 500 de galbeni ce a subscris acestui nemernic, pentru că asemenea bani aduc nenorocire țării”. (Alexandru Gaiță, Opinia, Buzău, nr.2342 din 9-10.01. 1999). De fapt Alexandru Ioan Cuza cunoscut ca un bonom și cu mare bun simț, nu s- a abținut să nu-l declare pe Ioan Marghiloman, nemernic și smintit.
Duiuliu Zamfirescu, în cartea Al. Marghiloman scria, ...,Părintele d-lui Marghiloman, ,,conu Iancu”, era un fel de colon californian, arendaş, antreprenor, vânător de Bărăgan, jucător de cărţi, prefect – în cele mai bune relaţii cu lumea din Bucureşti, miniştri, deputaţi şi senatori, şi cu lumea din provincie, alegători, subprefecţi, hoţi de cai. Conu Iancu ţinuse multă vreme poştile, ceea ce explica intimitatea sa cu această din urmă breaslă”.
Pe un teren în suprafaţă de 22,5 ha, câştigat la poker de Iancu Marghiloman, perdant fiind Constantin Musceleanu între anii 1883 – 1887 ,,conu Iancu” construieşte Conacul Marghiloman în Buzău.

D.B., scriitor