„Cu toţii-L aşteptăm pe pruncul Hristos, El Însuşi este nerabdător să vină, lumina stelei de la răsărit ne transfigurează neîncetat, peştera inimii noastre este gata, simţurile noastre, ca nişte biete animale ne anunţă că totul este aproape...la uşi. Mintea slavosloveşte cu bucurie. Să ne-mpărtăşim din darurile acestei Taine mai presus decât orice

taină şi sa ne facem vrednici de chemarea Pruncului Sfânt! Să-L încălzim cu aburul viselor noastre alb-verzi, zămislitor de Taină netăinuită! ”. Demult, demult de tot, într-o seară de basm, cu stele mari, sclipind ca nişte ochi de copii, cu luna plină care se oglindea în lacul de argint de la marginea pădurii, într-o mică căsuţă, de unde fumul urca nestingherit spre cer; se făceau ultimele pregătiri ale bradului de iarnă, ce strălucea plin de mister în  mijlocul camerei. Mici mogâldeţe zburlite se agitau nerăbdătoare; era ajunul Crăciunului, seara în care venea Moşul, aducând daruri celor cuminţi şi nu numai. Totul parcă îngheţase în aşteptare, trebuia să se petreacă ceva neobişnuit - venirea blândului Moş Crăciun, cu sania sa trasă de zurgălăi, căci niciodată nu  întârziase, dar în astă seară, parcă totul respira cu o nerăbdare mai mare ca de obicei. Copiii îşi mai turtiră odată nasurile pe geam, aburindu-l, privind afară, doar, doar o să zărească ei primii sania de argint strălucitoare, trasă de cerbi mari, dar cerul nu le răspunse decât cu privirile mirate ale stelelor şi cu un uşor foşnet al copacilor. Tăcere! Tăcere! Tăcere! Întorcându-se la brad, mai priviră la orologiul vechi din perete. Arăta ora 11 noaptea. Căscară… of! mai este o oră! Stinseră luminile şi încăperea fu inundată de lumina globuleţelor şi a flăcărilor ce ardeau liniştite. Umbrele bradului se jucau fără griji pe perete, dansând de zor. Totul era într-o amorţeală dulce. Nici nu băgară de seamă când somnul îi fură în împărăţia lui. Se făcea că erau în palatul lui Moş Crăciun, iar sus pluteau nori pufoşi, strălucitori. Erau într-o încăpere largă, cu coloane măreţe, totul în jur strălucea. Dintr-un colţ se desprinseră, deodată, două păsări de foc, purtând în ciocuri o mantie mare, roşie. Copiii amuţiră, uimirea  li se opri în gât şi, de aceea, nu putură scoate nici un sunet. „Ea este! O recunosc…e mantia lui Moş Crăciun”, gândi o mogâldeaţă şi se pitiră şi mai bine în spatele unui stâlp imens, plin de sclipiri misterioase. Un mare fluture alb de zăpadă, cu o coadă de lună începu să perie mantia, cântând un colind. Copiii rămaseră ca vrăjiţi de acel cântec, până când o larmă ce creştea, creştea, îi trezi din reverie. Ca la un semn, două uşi mari fură date la o parte şi încăperea aproape se umplu de animale. Erau acolo de tot felul. În mijlocul lor, cine altul? Moş Crăciun zâmbitor, cu barba albă, strălucitoare până în pământ. Râdea, vorbea, asigurându-i că are să se ducă la toţi copii cu daruri nemaivăzute. „Deci el este Moş Crăciun” – gândi cel mai mic – „El Însuşi Dumnezeu, deci El răsplăteşte la toţi, dăruindu-le daruri …aha!” Păsările măiastre îi ţinură mantia, iar el se îmbrăcă râzând voios, nasturii sclipiră recunoscându-şi stăpânul. Era frumos Moş Crăciun! Şi toţi cei de faţă aprobară cu un suspin de bucurie. Avea barba mare şi deasă căci, de mult, de foarte mult timp, el călătorea, împărtăştind daruri, chiar dacă cei mai mari nu mai cred în el, nu se supără, ci vine mereu nelipsind  niciodată. În atotştiinţa Sa ştie că, celor mari le aduce mai mult daruri sufleteşti, bucuri şi împliniri, totodată  împreună cu gândul lui că totul e o poveste, altfel riscă să se descopere, de aceea vine în miez de noapte, atunci când nimeni nu se mai aşteaptă. Dar copii îl cunosc, de ei nu se fereşte. Oricât ar fi de greu, El tot aduce măcar o rază de strălucire şi bunătate în inima tuturor, dar ştie să dea totul tainic, fără ca nimeni să nu bănuiască, zâmbind din colţul lui de sus, atunci când cineva se bucură şi îi cântă un cântecel, de Ajun. Deodată copii  îngheţară nemaifiind capabili să facă nici un gest, nici chiar să respire - cineva îi privea fix, parcă de multă vreme. Un iepuraş cu blana de argint şi ochii ca smaraldele, îi privea mirându–se cum de pătrunsese cineva aici, în împărăţia Cerurilor şi chiar acum când Dumnezeu lua haina de Moş Crăciun pregătindu-se de plecare! Aici, nu avea voie să pătrundă nimeni nici chiar gândul oamenilor, căci se supărase de când observase că oamenii „aşa-zişi mari”, nu credeau în El. În ascuns El le şoptea celor „cu inimă de piatră“, pe care nu-i mai sensibilizează nimic, nici chiar Crăciunul, iar în grijile lor aberante, în alergătura după bucurii ieftine şi trecătoare, uitaseră că, în Ajun, vine Moşul cu daruri, uitaseră de bucuria unui brad împodobit. Deoarece nu se mai puteau bucura de frumos; li se închiseseră porţile raţiunii şi le trimise bufniţa cu gândul că nu este decât o minciună „Venirea Moşului”, bună de adormit copiii. Cine mai crede astăzi în Moş Crăciun? Cine are o inimă de piatră şi nu poate fi bun, nu poate trăi în pace cu ceilalţi. E un om pierdut. - vai de el!

Acestea gândind, iepuraşul merse direct la ei, hotărât să afle de ce au venit aici. Ei, speriaţi, se înghesuiră unul în altul, pitindu-se mai apoi unul în spatele celuilalt. Iepuraşul argintiu, care citea gândurile oamenilor într-o clipă, înţelese ce e cu ei şi se puse pe râs. Când se mai potoli, îi luă frumos pe un nor ce plutea leneş în apropiere şi le promise că le spune povestea Moşului. Se aşezară frumos în jurul lui, iar El, ridicându-se în două lăbuţe, îşi drese vocea, ca un predicator care se respectă şi începu astfel:

„Atunci  când, încă vremea, era abia zămislită, Bunul Dumnezeu, a hotărât în sfatul Său văzând copii şi lumea cum stau numai în supărări, că e bine să trimită pe cineva, care, în taină, ferindu-se de priviri indiscrete, să le aducă celor cuminţi, daruri, fiecare după puterea sa de înţelegere. Astfel îi întrebă pe cei din jur, cine se oferă … din rânduri făcu un pas înainte un moş cu barbă albă …nu, nu era Moş Crăciun…ci Moş Nicolae, făcătorul de minuni. Dumnezeu zâmbi şi îi dădu putere, să pună în ghete, în taină, unde, numai cel ce le poartă caută, mici daruri. Şi Moş Nicolae se duse … şi se tot duse…

După un timp oarecare, Bunul, iar privi spre pământ şi văzu că iarnă grea se lăsă şi oamenii tot erau cu frunţile înourate. Ce să facă? Privi în jur şi văzu o sanie mare, de argint - ea întruchipa măreţia celui ce avea să  poarte şi de aceea era şi sanie - să vină pe furiş  fără zgomot, repede.

Da! Se hotărî:…ÎNSUŞI EL VA VENI LA OAMENI CU DARURI! Îmbrăcă haina mare, roşie ca purpura, ştiind că roşul e culoarea dragostei. El cu dragoste veni la oameni. Dar mai era ceva, cine să-l aducă jos pe pământ? Se uită peste toate creaturile sale şi alese 12 cerbi mari, care străluceau minunat - ei reprezentau cele 12 neamuri ale lumii, precum şi cele mai importante stele, de aceea străluceau de-ţi luau ochii. La începutul vremilor El se arăta la toată lumea şi dădea ceea ce aveau nevoie oamenilor, uneori nu numai atât ba chiar însutit. Apoi, se hotărî că e mai bine să se arate numai copiilor şi celor ce cred în El iar celorlalţi nu. De aceea vine la miezul nopţii, spre răsplata tuturor, după faptele lor. Pentru el nu conta că e iarnă - adică supărare şi tristeţe  ci ştia să facă prin puterea Sa totul să strălucească; de aceea porunci bradului să nu se mai veştejească nici iarna şi le suflă copiilor dragostea pentru el, încălzindu-le inimile lor mici, pe care tot el, Bunul, le făcuse. „Şi ce dacă cei mari nu cred, treaba lor, eu cred, eu l-am văzut!” zise cel mai mic. „Haideţi să vedeţi cum desface el plicurile viselor şi din ele ies dorinţele bune, ale tuturora. El le ascultă cu răbdare pe toate şi apoi le împlineşte, punându-le în „sacul voinţei”.

Plecară înconjuraţi de norul care era acum numai ochi şi urechi la vorbele lor. Pe drum, însă, iepuraşul năzdrăvan le povesti că mai are Moşul un secret, pe care chiar şi cei mici nu îl ştiu toţi... la miezul nopţii, la cumpăna dintre ani, dar exact atunci, porţile Împărăţiei Lui se deschid larg la toţi şi oricine gândeşte la el şi îşi pune o dorinţă i se împlineşte, dar aceasta e mare taină şi, dacă nu o faci, degeaba încerci să o înţelegi. Cel mai mic, zis şi Ciufulici, căscă gura de uimire şi îşi aduse aminte că are şi el o dorinţă, care îl ardea ca o flacără în pieptul său mic şi îşi făcu o cruciuliţă pe mână să nu uite. Dar, tot vorbindu-le, iepuraşul mergea mai repede ca norul cel azuriu şi astfel ei rămaseră în urmă, iar iepuraşul se îndepărtă până ce se pierdu într-un labirint plin de oglinzi. Coborâră de pe nor uşor şi o porniră pe jos. Leneşul nor adormi, într-un somn dulce, ce te duce, visându-se copil… La un colţ dădură nas în nas cu cine credeţi? Chiar cu Moş Crăciun, încărcat cu jucării şi fericiri. Moşul le zâmbi binevoitor, poftindu-i cu el în sanie. Dintr-un salt fură în braţele  Moşului. Acesta râse şi se sui în mândra lui sanie. Totul se puse în mişcare şi ei privind la puzderia de stele care îi salutau, se cocoloşiră şi mai bine…era minunat! „De n-ar fi vis…”gândi unul dintre copii. Spectacolul era într-adevăr frumos! Ei zburau, pe deasupra pământului, pentru că nu trebuie să-i simtă nimeni. Văzură cum caleaşca încetineşte în dreptul fiecărei case şi Moşul le aruncă pe horn daruri. De ce tocmai pe horn? Pentru că acolo e ultimul loc care nu e închis fiind cel mai tainic... poate avem şi noi în noaptea asta minunată, deschis coşul inimii noastre şi Moşul ne va revărsa cu siguranţă bunătatea în gânduri curate, făcându-ne mai iubitori de frumos…mai copii…

„Aici staţi, nu?” zise Moş Crăciun. Ei însă, nefiind capabili de nici un răspuns, muţi de frumuseţe şi de uimire, dădură încetinel din cap, în semn de încuviinţare. Sus, de tot în tărie, le zâmbea ca o mamă mândra lună . “Haideţi să vă pun şi pe voi aici, lângă jucării şi să vă las pe horn. Ei făcură cu mâna Moşului, plini de zâmbete, cu inima plină de bucurie şi cu lacrimi de fericire, promiţându-i că o să fie cuminţi. Moş Crăciun zâmbi în bunătatea lui,  şi-şi dădu seama că mai câştigase două suflete - asta e răsplata Lui - bucuria celorlalţi şi făgăduinţa că vor fi mai cuminţi, mai buni - ASTA E  MENIREA LUI , IAR ACUM, CA ŞI ALTĂ DATĂ  REUŞISE!

Plesni din biciul veacului şi zurgălăii se porniră pe cântat, iar cerbii alergau, în fuga cea mai mare printre stele…

…Primul se trezi cel mai mic, se afla tot lângă brad, luminile şi umbrele se băteau de zor pe perete. Încă mai avea nasul îngheţat „A fost un vis?” Nu putea să înţeleagă! Se duse repede la geam: „Cu siguranţă că da!„ Dar când voii să se întoarcă văzu caleaşca …hăt departe, gonind şi auzi un ultim clinchet zburdalnic. Cuprins de o emoţie nemaiîntâlnită îngână: „Deci …a fost adevărat! Am fost cu  Moş Crăciun, am văzut cum dă daruri la copii, am călătorit printre stele…hei sculaţi-vă!„ Se repezi la ceilalţi. Somnoroşi frecându-şi ochii aceştia tocmai la timp, căci uşa fu deschisă şi în prag apărură părinţii lor cu daruri şi cu un tort mare plin de lumânări… „- Uite ce mi-a dat  Moş Crăciun, copii!” Încă  puţin năucit, cu inimioara lui care bătea tare, cel mic le povesti dintr-o suflare tot ce petrecuseră, toată aventura lor… Părinţii zâmbeau şi îl mângâiau pe creştet spunându-le: … „Da, da ..acum haideţi să mâncaţi tortul de ciocolată”. Se priveau  amintindu-şi că şi ei fusese „păcăliţi” cu venirea Moşului, când erau mici, dar acum…. Zâmbeau cu „aerele oamenilor mari”, atoateştiutori. Bineînţeles că nu credeau asemenea năzdrăvănii şi născoceli copilăreşti. Ştiau ei prea bine ca îi lăsase dormind şi dimineaţa le arătă jucăriile cumpărate de ei din timp, spunându-le ca e de la Moş Crăciun. Ar fi fost o ruşine să se prefacă că şi ei cred în El, ei aveau alte treburi mai importante şi erau „prea serioşi” pentru aşa ceva. Micul aventurier se mâhni că ai lui nu-l cred dar resemnându-se, plecă spre masă ca sa mai apuce şi el o bucată din tortul care fie vorba-ntre noi...îi lăsa gura apă. În drum spre bucătărie trecu pe lângă uşa părinţilor lui şi fiind întredeschisă nu rezistă să nu tragă cu urechea… Printre multe altele nu înţelegea vorbele: „preţul jucăriilor cumpărate; cât a costat bradul; etc”. Înţelese că ei discutau despre „păcăleala cu Moş Crăciun” Pe cât asculta mai mult, băieţelul se înspăimântă şi mai tare, avea oare părinţi cu „inima de piatră?”, cum spusese Moşul, care nu cred în El? Of, cred ca asta e!

Mâhnindu-se şi mai adănc, plecă abătut, cu capul plecat, aşezându-se, parcă cu nici un fel de chef, la masă (pofta îi pierise). Puse mâna, în sfârşit, pe linguriţă…şi … şi minune mare pe mână strălucea o mică cruciuliţă aurită …era…era…semnul lui, făcut acolo sus în Împărăţia lui Moş Crăciun, a lui Dumnezeu! Deci totul e real. Cu inima caldă şi cu lacrimi limpezi de copil, sărută semnul cu patimă şi o zbughi în cealaltă cameră, unde strălucea bradul, se opri lângă geam şi închise ochii strâns…era momentul solemn când un mic copil îşi punea o dorinţă mare…era exact miezul nopţii, cumpăna dintre ani, momentul când porţile cerului se deschid pentru o clipită şi dorinţele celor ce se roagă pătrund direct în Împărăţia Cerurilor! Poate vreţi să ştiţi şi voi ce dorinţă şi-a pus. Nu-i aşa că sunteţi şi voi curioşi? Ei bine, …să vă spun: îşi dorea ca nimeni, nici părinţii lui, nici un copil din lume, să nu aibă „inimă de piatră” Şi atunci de sus din genuni, Dumnezeu, Moş Crăciun de fapt, îi zâmbea din Împărăţia lui Cerească, împlinindu-i vrerea. Această cerere a unui copil care de fapt era dorinţa întregii omeniri, pe care din dragoste, El o zămislise. De aceea oricine în aceste zile de basm, să aibe inimă de copil, să redevină copil, uitând de griji, şi nevoi, măcar acum făcând un  bine-primit repaus din alergătura sa, atât de „serioasă” şi parcă prea matură şi să nu mai aibă „inimă de piatră”. Demult, într-o mică pădure un copil se ruga …iar rugăciunea lui lumina ca o stea minunată lumea, împărţind căldură, dragoste, şi nu în ultimul rând daruri, daruri din partea lui Moş Crăciun.

Voi cum sunteţi dragilor? Voi credeţi în El? În Moş Crăciun?…Oricum la sfârşitul sfârşitului nu prea contează  pentru că El crede în voi şi vă aşteaptă,vă aşteaptă cu sacul plin de împliniri…şi dac-aţi şti voi câte are să vă dea…!

Oricine pentru alţii,

Acelaşi pentru cei care mă ştiu,

Iulian Gavriluţă,

„De suntem prea serioşi sau prea ocupaţi te rugăm nu ne lua prea tare în seamă, ci uită-te la noi, la sufletele noastre atât de pustiite şi de goale acum şi nu te supăra pe noi…, binecuvântează-ne cu darurile şi bucuriile Tale…, te rugăm Moş Crăciun!”