Asa cum am promis, incepem un serial din memorialistica vie a buzoianului Petre Petrea (Grigorescu), fost detinut politic, partizan in muntii Buzaului ("nea Petrica" traieste in Plescoi, lucreaza, calatoreste si vorbeste celor dornici sa sculte istoria adevarata a acestui neam. La cei aproape 100 de ani ai sai, cu peste 11 ani de puscarie comunista in care a indurat umilinte greu de descris, este un exemplu viu de curaj, cinste, tenacitate si darzenie romaneasca). 

După înscenarea de la Ciuta, ancheta s-a reluat cu mai multă intensitate. Înfăţişări una după alta şi după caz unele le recunoşteam iar altele nu, făcându-i mincinoşi pe unii dintre cunoscuţii mei. Pentru acestea, primeau pedeapsă dublă, însă considerau că poate nici ei nu vor ai recunoaşte ceea ce n-am recunoscut eu, cum s-a întâmplat de câteva ori. Bătăi din ce in ce mai dure, cu intensitate mai mare, în cele trei luni de anchetă, încât corpul meu a fost în permanenţă plin de leziuni. Loviturile erau din ce în ce mai dureroase, mai ales când erau aplicate pe locurile deja lezate. Dumnezeu m-a ajutat, că în afară de fisurile din partea stângă a pieptului, care au supurat în permanenţă ani de zile, n-am mai făcut nici o infecţie corporală. Nu mi s-a mai permis niciodată asistenţă medicală, deşi am cerut de repetate ori. Dumitrescu îmi răspundea de fiecare dată: „Măcar de te-aş vedea mort, bandit încăpăţânat!…” a trecut şi februarie fără nici o schimbare .

          Dumitrescu parcă înnebunise; nu se mai sătura lovindu-mă şi striga la mine ca un smintit. Era după o înfăţişare nemaicunoscută de mine. Îl văd că iese din cameră ameninţător, ca să revină după câteva minute, însoţit de un uriaş cam de 40-45 de ani îmbrăcat în haine uimitoare cu grad de căpitan. După ce a intrat pe uşă, Dumitrescu începe să strige: „Tovarăşe comandant ! …banditul asta nu vrea să recunoască nimic, am sa-l omor în bătaie !…”

          Era un căpitan comandantul securităţii din Buzău, venit din decembrie 1948 în locul lui Sârbu, o altă bestie criminală. Comandantul îi spuse anchetatorului, lasă-l pe mâna mea vreo câteva minute. După plecarea acestuia, strigă la mine: “De ce nu vrei sa vorbeşti măi banditule, crezi ca-ţi mai merge cu mine?… să-mi răspunzi cinstit la fiecare întrebare ca şti ce te aşteaptă?” şi-mi arată palma! Avea uriaşul acesta o palmă cât o lopată dar nu cred ca m-a speriat cât mă speriau răngile lui Dumitrescu.

          M-am înşelat. Îmi zice: “Vezi palma asta? Daca nu eşti sincer, daca-ţi trîntesc una te striveşti de peretele din spate şi să şti ca nu glumesc! ” După aceasta îmi pune o întrebare la care n-am ştiut să răspund. La răspunsul meu, nu ştiu, parcă a venit trăznetul peste mine. de vis-a-vis! Aceeaşi mână m-a ridicat ca pe o cârpă de jos punându-mă în picioare, dar picioarele nu prea mă ascultau. După câteva secunde mi-am revenit.    

           N-a mai repetat nici întrebarea, nici lovitura! Probabil ca a considerat că-mi e de ajuns. In clipa aceea a intrat şi Dumitrescu, căruia i s-a spus că dacă tot nu vorbesc să-l cheme iarăşi şi au ieşit împreună. Nu ştiu ce au discutat pe hol căci anchetatorul intrând în cameră, a sunat şi a venit plutonierul care m-a dus la carceră. A fost singura mea întâlnire cu comandantul securităţii din Buzău.

Va urma

Petre Grigorescu