Se scrie mult, uneori bine, alteori prost, se publica carti cu duiumul, dar totusi piata de profil sufera de carti zguduitoare, care sa te miste, de volume marturisitoare si pline de curaj. Dupa “Pantecele desfranatei” a teologului Ciprian Mega (azi preot in strainatate), unde se dezvaluie cu documente. apartenenta fostului episcop de Buzau – Epifanie Norocel, la vechea Securitate si pacatele acestui cleric in manastirile de maici din tara, a urmat cartea Pr. Prof. Ioan Buga, buzoian (asuprit de Sinod, indepartat de la Biserica si catedra): “Sa ne rugam pentru fratele Teoctist”, o alta carte monument unde se scria fara menajamente despre pacatele din BOR. De atunci insa si pana la cartea de fata, a preotului Giorgica Vatra din Focsani – asuprit de noul Iuda de la Arhiepiscopia Buzaului si Vrancei – Inalt Prea Smintitul Ciprinel Crasnel, nu s-a mai scris aproape nimic inchegat. Iata cum cartea-marturisire a parintelui, un strigat in pustie. Succes parinte, iti suntem alaturi impotriva Antihristului cu mitra de la Buzau si a dulailor lui flausati!

Lansarea cărții, sâmbătă 8 septembrie 2018 la ora 17, la punctul de lucru al Asociației caritabile ACOPSAN, din Focșani, str. 8 Martie, nr. 4.

Pr.Vatră Giorgică - Tel. 0723287963

“Unii viseaza sa cumpere masini. Altii sa isi construiasca case. Visul mea a fost sa scriu si sa tiparesc o carte. Astazi am primit in mainile mele implinirea visului. Orice vis si orice bucurie nu este deplina decat in comuniune. Cu drag va invit pe toti la bucuria mea” – Pr. Giorgica Vatra

Prefață -  ”Între Dumnezeu, poporul Său și arhiereu” cu subtitlul ”poveste de viață... din iubire de preoție”

Dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că voi scrie această carte aș fi râs ca de o glumă bună. Viața mea și a familiei mele era una așezată, liniștită, fără prea mari valuri iar perspectiva părea aceiași până la pensionare. Toată acea stabilitate s-a topit ca un cub de gheață. A fost de ajuns o mică turbulență pentru a răsturna totul. Viața a fost brusc schimbată. Dintr-un condei un episcop mi-a schimbat destinul. Că a fost bine sau a fost rău doar Dumnezeu știe. A fost, însă, foarte greu. În același timp știu că tot ce se întâmplă are un rost. Nici un pas nu este fără Dumnezeu, nici peste prag nu poți trece fără El, așa cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici. Privind înapoi la cele petrecute nu întrevăd încă, rostul, scopul divin. Și asta este foarte dureros, greu de purtat.

   Am decis să scriu această carte-document ca o mărturie peste timp despre cele întâmplate. Într-o vreme ca cea pe care o trăim, una de libertate, fapte ca cele povestite pot părea ireale. După 50 de ani de comunism în care credința a fost strict supravegheată și deseori persecutată, ultimii 25 de ani au oferit episcopilor Bisericii Ortodoxe Române o nouă deschidere. Folosindu-se de susținerea credincioșilor țării, de slăbiciunile politicienilor și de lașitatea preoților au făcut din Biserică un sistem în care ei sunt stăpânii, despoții, iar ceilalți contribuali la bunăstarea și puterea lor. Și-au făcut legi pentru ei, le-au dat girul Statului român iar acum se comportă ca niște prinți ai Bisericii. Orice subaltern care nu se supune necondiționat și care înfruntă vre-un astfel de despot este desființat. Cam aceasta este și povestea mea. Întâmplările povestite în această carte sunt reale. Ele sunt mărturia zbuciumului unui om și a unei comunități. Sunt întâmplări reale, dar ca orice istorie accentele puse pot să fie subiective. Pe lângă ceea ce mărturisesc și știu că este adevărul au fost strecurate și anumite afirmații și acțiuni care nu sunt verificate, nu sunt trăite de mine dar au fost puse pentru a da o logică întregului conținut.

   Scopul cărții nu este acela de a arăta cu degetul spre o persoană anume, din această cauză numele tuturor personajelor au fost modificate, ci spre a arăta deficiențele unui sistem bisericesc bolnav. O scriam chiar episcopilor: atunci când un organism are cangrenă singura soluție de vindecare e să cureți rana și să lași timp să revină sănătatea, să apară carnea curată.

Nădăjduiesc ca cei ce vor citi cartea să nu gândească cum, că aș aștepta compătimirea sau mila cuiva. Departe de mine aceasta. O fac pentru ca cei ce mă cunosc sau au aflat despre mine să știe adevărul. O fac sperând să rămână o pagină de istorie a începutului de secol XXI creștin în Biserica Ortodoxă Română dar și pentru că doresc să fie suportul pentru zorile unei schimbări. Răul din societatea românească are printre vinovați și ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. Părtășia cu politicienii, ambițiile de a construi ziduri costisitoare pe banii Statului, ambiția de a deveni o forță prin averi și lucruri materiale au făcut pe cei mai multi dintre episcopi să își uite rostul profetic și pe acela de părinți spirituali care mustră nedreptățile și abuzurile conducătorilor vremelnici lumești. Încât astăzi, când neamul este în primejdie, între cauze este și slăbirea credinței. Avem ziduri frumoase, televiziune creștină, radio, ziar ortodox dar mult mai puțină credință. Iar credința este fundamentală pentru om și pentru societate. Știind că orice națiune se reazemă pe câțiva stâlpi importanți: familia, credința, neamul, istoria, cultura, îmi doresc ca stâlpul credinței să fie puternic, tare, spre a susține și eventualele slăbiri ale celorlalți stâlpi.

Aș fi împlinit dacă gândurile mele ar rodi în sufletele poporului lui Dumnezeu spre a-l face conștient de rostul său pe lume și de pagina de istorie pe care o scrie.

Spre mântuirea lor, a neamului în care trăim și spre binele generațiilor viitoare.

                                           Luni, după duminica Sfinților Români, anul mântuirii 2018

Mai rămânea o singură necunoscută. Episcopul hotărâse începerea unei anchete disciplinare care să arate dacă era necesară judecarea lui în Consistoriul bisericesc. Voiau să descopere dacă preotul Căminaru era implicat în miting. Totul trebuia să se petreacă foarte repede, de ceea, chiar a doua zi, miercuri, au venit la biserica lui, din orașul Fomșa, inspectorul bisericesc Negruț Mitu, consilierul Bursuc Vespasian însoțiți de protopopul Valeriu Bogdan. Au fost convocați consilierii parohiei și comitetul de inițiativă.

     Cei trei musafiri au intrat în biserică, iar Negruț i-a spus gazdei:

- Dă-mi și mie un prosop să îmi pun la brâu că am transpirat în mașină și mă ia mijlocul. Intrară în altar. Se îmfofoli bine cu prosopul peste mijloc și puse deasupra puloverul gros și reverenda. Apoi spuse:

- Stai liniștit, o să fie bine!

     Înainte să înceapă audierea martorilor cei trei au dorit să vorbească separat cu Căminaru.

- Ce e cu tine? l-a întrebat consilierul Bursuc. Nu ai văzut ieri, când erai la Preasfințitul că ți-am făcut semn cu mâna?

- Da, răspunse, am înțeles că îmi făceați semn să plec.

- Cum să pleci, spuse uimit. Atunci era momentul cel mai bun să îți ceri iertare.

- Dar eu mi-am cerut iertarea la început și mi-am asumat răspunderea pentru cele întâmplate.

- Dar ce, numai o dată, spuse din ce în ce mai uimit. Trebuia să ceri iertare de mai multe ori.

- Eu știu că e suficient o singură dată.

- Dar nu așa, cu lacrimi! exclamă consternat consilierul. Negruț și Valerian confimau din priviri cele spuse de Bursuc.

Părintele George dădu să zâmbească. Ce ciudati, ce lingăi! Răspunse, însă:

- Eu nu am lacrimi pentru așa ceva. Eu nu am putut să plâng nici la moartea tatălui meu. Nu pot să plâng la comandă.

- Ahaa, am înțeles, concluzionă, tu ești mai introvertit, mai interiorizat, de aceea nu ai reacționat corect.

Privind cele întâmplate, părintele George Căminaru avea impresia unui puzzle uriaș din care lipseau anumite piese.

De ce părintele Mărinimică și-a asumat rolul de distrugător al său? Nimănui nu îi este confortabil să facă rău, să distrugă pe altul. O asemenea faptă îl face să sufere și pe cel implicat. Doar principiul ascultării l-a îndemnat sau au fost și alte motive? Sunt unii preoți aproape fanatici în ascultarea de superior. Părintele Căminaru a întâlnit preot care i-a spus: între episcop și nașul meu eu aleg episcopul. Chiar a făcut asta, a renunțat să mai viziteze și să-i acorde firescul respect părintele său duhovnicesc. Chiar atitudinea fraților săi arăta aceasta. Sentimentul său a fost că e mai mult decât atât.

   Misterul i s-a dezlegat după câteva luni. Pe când vindea la magazinul soției, între cumpărătorii mai noi era și un tânăr țigan romanizat, salahor la o echipă de zidari ce munceau în apropiere. Venea adesea să facă cumpărături și mai bea și câte o bere. Într-una din zile, având mai mult timp a început acest dialog:

- Și noi avem un părinte deosebit, la noi la Gorjești, părintele Mărinimică.

Auzind numele Căminaru a deschis aparatul de înregistrare de la telefon:

- Îl știți pe părintele Mărinimică?

- Da, îl știu, răspunse Căminaru.

- Bun preot. Nouă nu ne ia bani când vine cu aghiasmă, cu icoana. Știți că l-au prins cu femeia de la lumânări? L-a prins în casa mortuară, când era acolo un mort.

- Nu știu.

- Da, acea femeie e văduvă. I-a murit bărbatul de tânăr, băiatul ei e la școala de popi, iar ea vinde lumânări în biserică.

- Cine l-a prins, o persoană anume, știi cine e femeia aceea?

- E din sat.

- Cum l-a prins. Adică au intrat peste ei acolo, mai multe persoane?

- Una sau două, acolo. S-au dus la mort. Că la noi avem o cameră unde se pun morții. Doar ați fost.

- Știu mă, am fost. Dar nu înțeleg, era mortul pe laviță și a intrat peste ei?

- Daaaaaa.

- Stai așa, era mortul pe laviță și ei.....

- Mie și rușine să vă spun, zise închizând ochii și mimând că este rușinat. Se vedea că gestul era forțat. Juca teatru. Continuă zâmbind hâtru:

- Nu știu eu ci io hi zâs acolo. Păi, hai să strângem masa. Și acolo....

- Mortul era bărbatul ei, întrebă Căminaru.

- Nu, era alt mort.

- Mă gândeam că... Dar zi mai departe că m-ai făcut curios.

- Era tânăr, 44-45 de ani bărbat-su când a murit. În capătul ăsta e masa unde pui vinul, prăjiturile, aia, aia. Ce spune, hai că omul de serviciu nu-i acoalea . Mi-e și rușine să vă spun (râde iar șiret). Îi spune: hai și strânge și tu acoalea. Se duce tanti Sița, strânge acoalea. Are drăgan la ea. Și el e tânăr, are femeie, are copii. O suie omul pe încă o masă, unde se ține mortul. Îi păcat, ăsta e adevărul. Deci pe o masă era mortul și pe altă masă lângă el erau ei. O masă de lemn.

- Mortul era pe o laviță și ei....

- N-aveau nici o treabă.

- Era mortul pe o laviță, insistă Căminaru, și ei...

- Daaaaa.

- Doamne ferește, spuse părintele râzând zgomotos.

- Doamne, spuse râzând și el, nu vă mint. Aveți încredere în mine.

- Și a fost lumea la mort și a dat de ei?

- Intră femeia să aprindă, îmmm, lumânarea (râde vădit satisfăcut). Ce-ai făcut Bobiță?

- Ei n-au auzit nimic, că a intrat femeia?

- Nu, nu, nu, că e ușă cum aveți dumneavoastră, de termopan, ușă mare, care se deschide. Și când se deschide: hopa! Dumnezeu să vă bată, alege-s-ar praful, zice baba.

- Mă uimești ce spui tu.

- De asta s-a auzit.

- Băi, e sigur sau sunt bancuri.

- E foarte sigur. Tot satul știe. Acuma s-a mai dus. S-a mai uitat.

- Dar când a fost asta?

- Cam acum doi ani.

- Deci cam când a plecat de la voi.

- S-ar putea.... Nu, serios. Vă spun sincer, nu-i banc. Eu atunci făceam gropa la mortul ăsta. Dar a fost dat la ziar.

- Hai mă! La ce ziar?

- La facebook, la ăștia.

- Da? L-au băgat pe facebook?

- Da.

- Cine, rudele mortului?

- Nu pot să-mi dau seama.

   Deci, părintele Mărinimică a fost prins greșind grav din punct de vedere moral și cum era firesc fapta sa a ajuns la judecata episcopului Iustin. Acesta, analizând familia, lucrarea și dorința sa de a rămâne preot a înțeles că este omul potrivit pentru a distruge parohia părintelui Căminaru. Cu siguranță l-a chemat și i-a trasat sarcini precise, iar preotul, forțat de dorința sa de a sluji în continuare dar și de neputința de a lucra altceva în afara preoției, a primit misiunea. A fost, deci, vorba de un șantaj. După ce a îndeplinit misiunea a fost retrimis la parohia sa.

Cap. 37 Reformarea Bisericii Ortodoxe Române

Motto: ”Voi preoților (episcopilor), păstoriți turma nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă turmei” (1 Petru cap.5,3).

Părintele George Căminaru crede că este necesară o reformare a Bisericii Române. O reformare în spiritul Evangheliei. Sigur, nu o Reformă în sensul celei făcute de Luther în Biserica Romano-Catolică ci o întoarcere la trăirea autentică a credinței. O schimbare în toate aspectele: de la titulatură, la aspecte legate de organizare, de trăire a credinței și chiar a modului de lucru și a scopurilor sale.

Sunt denumiri ca cele de ”preafericit, preasfințit, înaltpreasfințit, preacuvios, preacucernic” unele conforme Evangheliei? Este normal să se cânte la venirea episcopului: ”pe stăpânul și arhiereul nostru”? În Liturghierul din Republica Moldova Patriarhul este numit ”Marele Domn”. Cu siguranță nu. Aceasta pentru că Mântuitorul Iisus Hristos spunea ucenicilor săi: ”voi însă, să nu vă numiți pe voi rabi (învățători), că unul este învățătorul vostru, Hristos, iar voi toți sunteți frați. Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, căci Tatăl vostru unu este, Cel din ceruri. Nici învățători să nu vă numiți, căci Învățătorul vostru unu este: Hristos. Și care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru” (Matei cap. 23, 8-11). Ar fi, deci, suficiente numiri cele de: vlădică, părinte, părinte diacon, părinte călugăr, frate, nimic mai mult. Iar în loc de ”pe stăpânul și arhiereul nostru” ar fi suficient să se cânte ”pe părintele și arhiereul nostru” doar nu vine vreun împărat împreună cu episcopul la slujbă.

   De aici ar trebui continuat cu simplificarea relațiilor dintre credincioși, preoți și episcopi. Clericii sunt slujitorii poporului. Domnul Hristos a venit ca unul care a slujit, deci a te socoti stăpân, despot, tiran este străin de duhul creștin autentic.

   Ați citit în Evanghelie că cineva a sărutat mâna lui Iisus? Doar femeia păcătoasă din Evanghelie I-a sărutat picioarele. Din contră, Hristos a spălat picioarele ucenicilor. Hristos Domnul a venit ca unul care slujește și s-a dat pe Sine ucenicilor pildă de slujire. Acesta este duhul corect, cel de slujire a poporului lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu i se cuvine închinare, nu omului, chiar de ar fi patriarh, episcop, preot sau călugăr

Părintele Căminaru a făcut apel public către preoți și credincioșii dornici să îi trimită mesaje pentru o reformare a Bisericii Ortodoxe Române. Doi preoți i-au răspuns, amândoi slujitori în afara țării. Câteva principii de reformare s-au desprins, ca necesare:

- Patriarhia ortodoxă română trebuie să alcătuiască și să adopte un nou statut de organizare și de funcționare în care să transpară voința lucrării cu harul Duhului Sfânt, iar nu voința lucrării omenești.

- Biserica Ortodoxă este deschisă tuturor oamenilor fără nici un fel de deosebire, căci toți oamenii sunt facerea lui Dumnezeu și fii iubiți ai Săi și frați între ei, deopotrivă chemați la mântuire căci Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru toți oamenii..

- În Biserică se intră prin Taina Sfântului Botez iar cei botezați se numesc creștini și formează Poporul lui Dumnezeu.

- Ierarhii se aleg de popor și conduc spiritual Biserica în comuniune cu laicii și clerul eparhial. Ei se ocupă de aspectele spiritual-liturgice. Partea administrativă este condusă de un consiliu format din preoți și mireni. Acest consiliu ia toate deciziile administrativ gospodărești.

- Biserica este separată de Stat dar activă în viața comunităților locale, regionale și naționale pentru promovarea binelui comun în societatea creștină. Fiecare cetățean decide liber dacă dorește să finanțeze parohia în care se află sau biserica la care merge. Nu se impun taxe anuale sau tarife pentru serviciile religioase. Parohiile sunt autonome financiar de Episcopii și se întrețin din contribuțiile credincioșilor, prin administrarea corectă a patrimoniului și din vânzarea obiectelor de cult. Parohiile care nu se pot descurca singure din punct de vedere financiar apelează la ajutoare de la Consiliul eparhial și de la Stat.