Rezistenţa la schimbare a fost o realitate comună tuturor mediilor culturale din societatea românească postdecembristă. Controlul a rămas pe mai departe apanajul unor cadre de conducere formate în conţinutul ideologic de stânga, iar practicile culturale şi administrative uzitate erau specifice culturnicilor şi politrucilor din epoca socialistă.

În acest context al permanentizării actului decizional prin reciclarea de vechi cadre agreate în epoca socialistă, tinerele generaţii de specialişti nu şi-au putut exercita, în plan cultural, o reală libertate de mişcare.

Au fost astfel ratate posibile proiecte culturale de anvergură, în măsură să determine actul schimbării şi să producă o fisură majoră într-un mediu cultural conservatorist, aflat, din nefericire, încă la periferia Europei culturale. Acest parohialism al culturii de stânga, întreţinut prin cadre ale vechiului regim, a provocat un real deficit sub raportul inovării, un deficit greu de depăşit, în lipsa demarării unor schimbări structurale şi a implementării unor strategii de dezvoltare bazate pe viziuni noi şi nu pe improvizaţii de suprafaţă, menite cel mult să mimeze schimbarea şi anume, o falsă detaşare de vechile mentalităţi şi practici culturale de stânga.

Efectele acestei gândiri de stânga, în planul culturii, se fac simţite şi la ora actuală, sub diverse fizionomii şi intensităţi. Chiar şi limbajul cultural, materializat în plan discursiv, a rămas populat de variate clişee ideologice, care sunt expresia autentică a unei culturi consolidate sub imperativele ordinii totalitare de stânga. Drept urmare, şi după 1989, actul cultural a continuat să fie tributar unor vechi normative culturale prestabilite, precum exacerbarea valorilor colective în cultură, subordonarea actului cultural unei comenzi sociale, dar şi aservirea acestui act cultural unor precepte de ordin dogmatic. Liberalizarea societăţii s-a realizat mai mult în formele exterioare, nereuşind să afecteze prea tare fondul care a rămas, pe mai departe, marcat de trăsăturile dominante ale unei societăţi de stânga, nedispusă să procedeze la o delimitare strictă faţă de trecutul ei imediat.

Oamenii de decizie din instituţiile de cultură, formaţi la şcoala veche a culturnicilor, şi-au exercitat, şi după 1989, vechile practici de autoritate, precum legitimarea unei viziuni culturale unice, centralismul în conducere, verificat în dirijismul administrativ, planificarea sterilă a activităţilor, controlul discreţionar, uniformizarea personalităţii subordonaţilor, intoleranţa în raport cu alternativele de gândire şi, nu în ultimul rând, determinarea unui climat de servilism în rândul subordonaţilor, dus până la o cotă maximală, echivalentă unui veritabil cult al personalităţii. Astfel de oameni nu aveau exerciţiul libertăţii de mişcare, nu puteau exista în mod independent, sub raport cultural, şi nu aveau soluţii, în afara unei înregimentări, aflată sub comanda unui for ordonator. Putem spune faptul că aceştia purtau în viscere mistica statului cenzor şi protector, stat considerat unic administrator al actului cultural şi principiu ordonator. În perioada post 1989, chiar dacă presiunea totalitară directă a dispărut, astfel de manageri şi-au asumat vechea autoritate, pe care o manifesta statul socialist, şi au implementat-o pe mai departe, la o scară redusă, în mediile instituţionale în care aceştia activau. Mediul care a generat astfel de oameni şi de mentalități, era constituit, din punct de vedere structural, în scopul de a respinge pluralismul ideilor, de a menţine monolitul unei gândiri unice şi de inhiba orice iniţiativă separatistă care ar fi contrazis sistemul de valori prestabilit. Accentele de autoritarism decizional, învăţate în deceniile epocii socialiste, au fost în măsură să anihileze tot ceea ce însemna, sub raportul liberei iniţiative culturale, expresia personalităţii, originalitatea, experimentul în domeniul culturii, dar şi delimitarea faţă de normele prestabilite.

Astfel de relicve culturale, care au supravieţuit în post-totalitarism, aminteau izbitor de vechea resursă umană care întreţinuse caracterul funcţional al vechiului mecanism cultural şi ideologic. După 1989, deşi actul cultural nu mai răspunde direct unei comenzi politice, acest act îşi menţine totuşi vechile sale trăsături. Comemorările festiviste, gen „parastas”, şi apologiile ridicole vor parazita, în continuare, imaginea actului cultural, deşi, în aspectele exterioare ale acestuia, s-a încercat, totuşi, crearea unei aparenţe de europenitate. Acest fapt a constituit o dovadă palpabilă că resursa umană, formată în conţinutul dogmatic a vechiului regim, conservase, cu fidelitate, un întreg univers ideatic reacţionar, menit, în mod fatidic, să blocheze, la propriu, mecanismul schimbării. Era, până la urmă, de previzionat faptul că funcţionarii docili ai vechii culturi de stânga aveau să lanseze pe mai departe pe piaţa culturală, valorile osificate ale unei Românii, marcată de ruralitate, etnicism primitiv, naţionalism pueril, conservatorism versus tradiţionalism şi izolaţionism.

Mimarea valorilor şi a practicilor de tip european au constituit doar o strategie versatilă şi pragmatică, cu rol de inducere în eroare, în plan imagistic, a alterităţii vizavi de România, ca şi expresie culturală în plan european. În acest sens, culturnicul socialist, cu interfaţă europeană, a manevrat permanent o dublă gândire şi un dublu discurs. Atunci când interesele i-au cerut-o, a mimat deschiderea şi modernitatea în sens european, iar când s-a considerat a fi marginalizat, în plan cultural, a orchestrat, cu rapiditate, un discurs naţionalist-ofensiv. Practic, acest specimen de aparatcik cultural a asigurat, şi după 1989, încă două decenii de prezenţă nefastă a unui parohialism cultural de stânga, cu virtuţi cameleonice în raport cu alteritatea europeană. Rezultatul a constat într-o blocare a evadării din lagărul culturii de stânga spre marea cultură şi spre modelele autentice europene. Am ratat astfel şansa posibilă de a ne prezenta pe scena marilor culturi cu imaginea unei alte Românii, o Românie care înţelege să-şi impună valorile citadine şi laice, o Românie deschisă în mod real exteriorului şi aptă pentru manifestarea unui cosmopolitism cultural şi, prin excelenţă, aristocratic.

De aceea, şi în momentul de faţă ne aflăm în limitele unei culturi minore şi suntem marcaţi de toate minusurile unui provincialism cultural, de epigonism ridicol, de sincronism mecanic şi de accente de imitaţie sterilă.

Adrian Constantin