Continuăm publicarea serializată a unor materiale inedite din manuscrisul brașoveanului Ionel Cocan (†), ”Scheii Brașovului de altădată. Scurt Istoric, folclor și amintiri”. Câinii fără stăpân, sălbăticiți, par să fie o problemă ”istorică” a României. În episodul de azi vom vedea cum au fost transformați de imaginația populară din Schei în ”duhuri necurate”…(CELELATE EPISOADE POT FI CONSULTATE aici: I., II., si III.)
”Șiștele”
Ionel Cocan
Femeile credeau cu îndărătnicie în existenţa unor fiinţe aievea, care târziu, către miez de noapte, se scaldă în apa Văii Mari, pârâu ce curge în toată lungimea Scheiului. Bărbaţii râdeau de temerile lor, lipsite de realitate. Aceste Șiste ar face rău oricărui trecător prin preajma locului unde se scaldă, ”pocindu-l”.
Ce era în realitate ”cu scăldatul” în apa pârâului? În lipsa oricărei canalizări prin Schei, toate scursorile şi resturile menajere ale curţii se aruncau, sau le aduceau ploile, în vadul acestui pârâu. El nu avea o matcă distinctă. Erau deoparte și alta prunduri, peste care apele aruncau aceste gunoaie în depozite destul de mari. Câinii Scheiului, puţini la număr, de cum se înnopta, se strângeau pe aceste prunduri în căutare de hrană. Întâlnirea lor, și lăcomia pentru câte o rămăşiţă mai pe plac, dădea naştere la încăierări zgomotoase, alergând atât pe prund, cât şi prin apă. Orice femeie din Schei care era nevoită să-şi caute drum în noapte, când ajungea în apropierea apei, trebuind să treacă grăbea pasul cu răsuflarea tăiată, privind mereu spre apele domoale ale pârâului şi ascultând, în fuga paşilor, vre-un eventual clipocit al apei. Iar dacă se întâmpla ca tocmai atunci cânii să se hârjonească, lucru despre care ele nu știau, și-n ruptul capului nu l-ar fi crezut real, femeia sau femeile ţipau ca din gură de şarpe, că au auzit ”şiştele” scăldându-se. Femeile pentru nimic în lume nu ar mai fi făcut un pas mai departe, ci dimpotrivă, alergau îngrozite înapoi, lovind cu disperare în portiţa celei dintâi case. Vecinii locului cu pricina întâmplării ieşeau speriaţi în toiul nopţii, la portiţe, iar femeile, gâfâind de spaima ”şiştelor” le povesteau întâmplarea și faptul că au rămas ”nepocite”, adică nu au rămas mute, cu gura strâmbă sau cu mâinile și picioarele înţepenite.
Tot ”şiştele” erau acelea care făceau ”stobol în cale”. Noaptea, orice locuitor al Scheiului avea în mână nelipsitul felinar. Întunericul şi umbrele constituiau elemente favorizante tot pentru îngrozirea femeilor că ”şiştele” le taie calea. În loc deschis, credinţa lor, exclusiv a femeilor, era că șiştele nu pot apărea. Dar cum ajungeau prin vecinătatea unui loc strâmtorat de gard, teama din credinţă deşartă atingea culmea. Umbrele mişcătoare ale trupului ei sau al altor lucruri vecine, proiectate pe pământ și gard, o făcea să simtă fiorii unei spaime ca de moarte, căci ”şiştele i-au pus stobor în cale” şi nu-i cu putinţă să mai facă un pas mai departe. Urmau, ca și în scenele cu ”şiștele la scăldat în miez de noapte”, aceleaşi ţipete, fuga înapoi şi alarmarea întregii vecinătăţi. Părăsind noaptea vreo petrecere, femeile cereau să fie însoţite de câte un bărbat, căci în acest caz şiştele nu le mai pot face ”stobor în cale”. La plecare din casa unde a avut loc întâlnirea familială sau petrecerea, aproape întotdeauna femeile grijulii spuneau celei care pleca: ”Tu Viţico... ai grije, dacă-i auzii şiştele că se scaldă, sau ţi-o pune stobor, să taci muţeşte și să-ţi faci cruce cu limba pe cerul gurii.... atunci chiere necuratu’ şi scapi sdravănă...”.
Lumea de azi a Scheiului nu mai ştie de ”şişte” sau de ”stobor în cale”. Gradul de culturalizare al oamenilor e atât de ridicat, încât asemenea poveşti şi temeri nasc doar zâmbete.
Foto 1: Fete, femei și vârstnice din Schei, în costume populare;
Foto 2: Stradă veche din Schei. După pictorul St. Mironescu;
Foto 3: Stradă veche cu trepte, din Schei. După pictorul St. Mironescu;
Foto 4: Stradă veche din Schei. După pictorul St. Mironescu.
Fotografiile sunt extrase din manuscrisul menționat.
V.I.M.
{vsig}SCHEI-4{/vsig}
