De la Tribuna „Dreptăţii Sociale” - În 1927,organul de presă „Dreptatea Socială”, contura situaţia unei Românii sfîrtecate de luptele pentru putere dintre grupările de interes politicianiste. Astfel, directorul de la „Dreptatea Socială”, Gheorghiu Cirişanu ne spune:

„Toţi Bărbaţii de Stat se găsesc astăzi în faţa unui mare examen de conştiinţă şi pentru prima oară poporul are ocazia de a verifica şi de a cîntări valoarea şi măsura patriotismului fiecărui politician şi cetăţenii vor şti pe viitor cum să răsplătească pe fiecare după adevăratele lor merite, nu după minciuna vorbăriilor bombastice. Acum vom vedea cari ne sunt Oamenii şi cine’s SECĂTURILE !” („Dreptatea Socială”, an V, nr.77-92, martie 1927).

Despre conştiinţa civică

„Numai în moralul şi conştiinţa civică a poporului stă puterea unui stat şi că aceste superioare însuşiri şi o sănătoasă conştiinţă civică nu se pot cultiva şi dezvolta decît la şcoala libertăţii şi a respectului de lege şi dreptate. Poporul crescut la şcoala laşităţii şi în destrăbălare morală îşi închină lesne drapelul în faţa inamicului.” (Gheorghiu Cirişanu în „Dreptatea Socială”, an IV, nr. 64-74, iulie-septembrie 1926)

Pledoarie pentru un partid de ordine

O caracteristică esenţială a vieţii politice româneşti interbelice a fost confruntarea dintre democraţie şi tendinţele de autoritarism. Din păcate, se făcea prea mult o politică de amorul politicii şi pentru avantaje tactice, pe termen scurt. Principiile cele înalte se topeau în interese mărunte, de buzunar şi de căpătuială. În lucrarea sa „Cultura română şi politicianismul”, Constantin Rădulescu-Motru atrăsese cu mult înainte atenţia asupra acestei boli politicianiste care ameninţa permanent surparea fundamentului societăţii româneşti. Care mai de care dintre partidele politice, atunci cînd se aflau în opoziţie, promiteau binefacerile din grădina Raiului, iar după înscăunare preluau mai toate păcatele celor pe care îi puseseră la Stîlpul Infamiei. Toate-s vechi şi nouă toate! „Numai un partid de ordine, cu un program bine studiat, poate să asigure în linişte dezvoltarea ţării, din punct de vedere economic, juridic şi financiar (…). Găsesc, după părerea mea, că actualul guvern ar trebui , cel puţin din punctul de vedere al înţelepciunei, să lase să-i urmeze alt guvern, care, desigur, să fie intrat în simpatia maselor prin dovezile sale şi proiectele pregătite.” („Vocea Buzăului”, 9 noiembrie 1925)

Despre cancanul secăturilor politicianiste

Răsfoind „Vocea Buzăului” din august 1928, îmi atrage atenţia un articol intitulat „Cancan”. Aha, îmi zic eu, am găsit ceva material suculent pentru rubrica de „mondene”! La naiba! Era un pamflet politic. Deschizînd vechiul „Dicţionar Universal” al lui Şăineanu, poţi afla despre „cancan” că este un contradanţ, jucat vioi de 4 sau 8 persoane, puse în faţa altora, un dans de bal public, plin de figuri necuviincioase. Asemenea acestui dans de societate era văzută şi politica jucată pe scena publică a naţiunii, unde nenumărate perechi de dansatori politici îţi plasau figurile ofensatoare. Vocea presei deconspiră însă acest dans al pierzaniei: „Dar, popor nenorocit prin firea ta cea blîndă, prea îngăduitoare, cine te-ar putea face să crezi că acele cancanuri politice nu sunt altceva decît batjocura ce ţi se aruncă cu şiretenie de chiar cei în care ţi-ai pus toată speranţa (…)?! Cancanul politic, prin agilitatea cu care înlătură bunul-simţ şi săpeşte atenţia spectatorului, se ţine deasupra adevărului şi oprimă o Ţară în loc, pînă-i vor secătui mijloacele de existenţă.” („Vocea Buzăului”, 5 august 1928)

Lor nu le pasă. Mai bine mort la Plevna într-un şanţ!

Cine îşi mai aducea aminte, în 1930, de un erou al asediului Plevnei din septembrie-noiembrie 1877? Nici Independenţa, nici războiul Cel Mare nu puteau folosi drept capital electoral, nici cît negru sub unghie. Nu aveai decît să mori ca un fost erou pentru oficialităţile plictisite, care îşi încasau grasele solde birocratice, trăindu-şi în huzur prezentul mai puţin istoric. „În comuna Padina, a murit veteranul Theodor Neamţu, în etate de 87 de ani. La înmormîntare au luat parte numai învăţătorul Drăgoi cu un grup de şcolari cari au intonat un imn. Autorităţile au fost indiferente faţă de memoria acestui viteaz de la Plevna şi n-au participat.” („Vocea Buzăului”, 22 noiembrie 1930) Pe birocraţii din jilţurile luxoase îi trăgeau, desigur, treburile ţării. Un mort, veteran de la ’77, pălea în faţa cumetriilor politice şi financiare care preocupau autorităţile vremii.

Într-o Românie eminamente agrară

În anii ’30, acei analişti care evaluau starea psihologică a poporului român, considerau, pe bună dreptate, că numita tradiţională mămăligă este un bun brand care pune în evidenţă chiar vitalitatea şi forţa unei naţiuni. Să ascultăm, astfel, acele gînduri înălţătoare, care ne fac să vibrăm cu faţa căzută în ţărînă: „Mămăliga este simbolul stării sufleteşti a unui popor cu inima de mămăligă, care rabdă prosteşte şi înghite de toate. Aşa a fost şi, poate, încă va mai fi acolo unde gheşeftarii de tot soiul pot opera la lumina soarelui, unde speculanţii te pot jefui ca-n codru, fără frică de sancţiuni, acolo unde dreptatea şi adevărul sunt înmormîntate, iar minciuna şi duplicitatea au fost înălţate deasupra Evangheliei.” („Vocea Buzăului”, 20 septembrie 1930)

Adrian Constantin