În data de 15 iunie 1889 a încetat din viață, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei românești, poetul Mihai Eminescu. Născut Mihail Eminovici, poetul este considerat cel mai important reprezentant al literaturii din România. Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Șuțu din București, Eminescu fiind înmormântat apoi la Cimitirul Bellu.

După 129 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta s-a stins din viață rămăn în continuare un subiect controversat.La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: "Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea "în cea din urmă mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota în unul din jurnalele sale: "Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanță, a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: "Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.

Conventional, ii serbam ziua in luna ianuarie ziua de nastere, desi el stia ca nu a venit pe lume la 15 ianuarie. Tatal sau, Gheorghe Eminovici, intr-o discutie cu preotul Ion Stamate de la biserica Uspenia din Botosani au hotarat o data convenabila, atunci cand, se pare, au stabilit botezul pruncului. Caminarul din Ipotesti isi notase cu precizie chiar ora nasterii celui de-al saselea din cei zece copii ai sai. La sfarsitul unei Psaltiri apartinand familiei, tatal nota: „astazi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri evropienesti s-au nascut fiul nostru Mihai” (Leca Morariu, Eminescu, note pentru o monografie, Cernauti, 1943). Respectiva insemnare cuprindea, in ordine stricta, toate datele de nastere ale urmasilor caminarului Eminovici. Era un fel de cronologie familiala intocmita de meticulosul parinte odata ce i se nasteau copiii. Mihai insusi si-a consemnat in registrul membrilor societatii Junimea ziua de nastere: 20 decembrie 1849, de ignat. Ce-i drept, certificatul de botez a lui Eminescu indica drept data de nastere „15 ghenari, locul nasterii, Botosani si s-a botezat la 21 ghenari 1850”. Știm si din alte exemple ca in acea vreme intocmitorii documentelor civile erau mai mult sau mai putin indiferenti fata de exactitatea zilei de nastere sau chiar a numelor. Cert este ca, mai tarziu, Eminescu si-a „acceptat” ziua de nastere stabilita prin act, iar cel mai important este ca ne amintim de el si ca natia romana il „troieneste cu drag” la  momentele comemorative indatinate.

Legatura deosebita cu Maica Fevronia

Vasazica, odata stabilit botezul, urma alegerea nasilor. Oare cine s-a invrednicit sa-i tina lumanarea, cine s-a mandrit cu asa un fin genial? Din inscrisurile vremii, aflam ca Vasile Iurascu, bunicul dinspre mama, i-a fost nas. In aceasta calitate, el a iscalit mitrica (condica nou nascutilor) de la Biserica Uspenia din Botosani, unde copilul a primit botezul la 21 ianuarie. Au slujit la sfanta taina  preotul Ioan cu fiul sau, diaconul Dumitru Stamate. Prezenta la increstinare a fost si maica Fevronia de la Manastirea Agafton, sora Ralucai, mama noului nascut. Se pare ca matusa calugarita, mai blanda din fire, a nutrit pentru nepotul ei o dragoste aparte. De aceea, mai tarziu, copil fiind, Eminescu nu doar cutriera paduri, ci mergea si pe la matusa Fevronia, la manastire, unde a si revenit la maturitate, ori de cate ori dorul dupa clipele inocentei ii dadeau tarcoale. Desi acolo mai traiau inca doua surori de-ale mamei, Olimpiada si Sofia, prima fiind stareta, precum si o verisoara, monahia Xenia Velisar, totusi Eminescu pastra pentru calugarita Fevronia o pretuire deosebita. O insemnare de-a lui Matei, unul din fratii poetului, da marturie ca in casa Fevroniei scriitorul a auzit povestea lui Calin, din gura maicii Zenaida, venita la surata ei ca sa participe la o claca de tors lana. Miscat de istorisirea calugaritei, genialul roman a memorat basmul, iar la scurt timp l-a versificat. Asa s-a nascut poemul Calin, file din poveste, publicat in revista ieseana Convorbiri literare, la 1 noiembrie 1876.

Asadar, ziua lui Eminescu: un fericit moment sa ne reamintim de cel care a dus arta poeziei la inaltimi neintrecute, daruind cuvintelor armonii surprinzatoare, simtamintelor adancime unica, iar viziunilor orizont nemarginit. Recitind zilele trecute cateva din articolele sale, l-am regasit pe Eminescu tonic, mereu surprinzator. Ori de cate ori l-am citi ne surprinde cu noi si noi detalii, desprinse din viata ori din exceptionala sa creatie. Nu putem trece peste ziua sa aniversara fara a va impartasi cateva lucruri mai putin cunoscute despre inegalabilul roman.

Sustinator al construirii Catedralei Mantuirii Neamului

Bunaoara, se stie prea putin ca Eminescu a sustinut fervent construirea in Bucuresti a unei biserici monumentale, inchinata eroilor romani din toate locurile si timpurile, jertfiti pentru libertatea si demnitatea nationala. Intr-unul din articolele publicate in ziarul Timpul, „economistul” Eminescu sugera modalitati pertinente de finantare a catedralei dorite. Se stie ca in perioada ieseana nepieritorul botosanean a suplinit o scurta perioada orele de statistica economica si geografie la Școala Comerciala din urbe, Liceul Economic si de Drept Administrativ de mai tarziu. Numai el putea sa-si insuseasca atat de repede remarcabile strategii economice, incat sa gaseasca un mod interesant pentru colectarea de fonduri in vederea ridicarii edificiului religios: din fiecare bilet vandut de Loteria Nationala, propunea el, sa se aloce un procent in directia mentionata. Din aceasta perspectiva, zidirea actualei Catedrale a Mantuirii Neamului constituie si implinirea maretului vis al poetului. Atasamentul stihuitorului fata de Ortodoxie s-a vadit in multe alte imprejurari, printre care actiunea intreprinsa ca bibliotecar la Iasi, cand a intocmit un raport catre Ministerul Instructiunii, cerand alocarea unui fond de 585 lei in vederea achizitionarii catorva carti si manuscrise vechi, avand, in mare parte, continut religios: Cele sapte taine, de Mitropolitul Varlaam, un Acatist din 1673 siPsaltirea lui Dosoftei. (Eminescu, roman cronologic, de Pentru Vintila, Bucuresti, 1974). Inspiratul bibliotecar vedea in aceste documente nu doar o valoare culturala, istorica, ci si una spirituala caci prin ele se arata credinta si frumusetea culturii izvorata din credinta.

Fiul lui Mihai Eminescu

La fel de surprinzatoare pentru multi este informatia potrivit careia Eminescu a trait sentimentele, grijile, bucuriile oferite de existenta unui copil. Da, se pare ca Eminescu a fost si tata! Conform precizarilor din cartea renumitului eminescolog Augustin Z. N. Pop, (Noi contributii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucuresti, 1969), poetul ar fi avut un prunc cu o femeie care, se pare, nu a dorit sa intemeieze o familie cu el. Baiatul s-ar fi nascut la 19 iunie 1877. Casatoria mamei cu Ion Lazareanu, paznicul domeniilor caminarului Eminovici, a facut ca odrasla sa primeasca la nastere numele de familie al acestuia, iar fiindca era vara, prenumele i s-a spus Ilie. Eminescu avea atunci 27 de ani. Ne punem fireasca intrebare: el, care iubea atat de mult adevarul, cum a acceptat ca unicul sau urmas sa poarte numele altuia? Trebuie sa intelegem ca Eminescu, om precum noi toti, a dovedit inerente scaderi pe care numai Dumnezeu le va judeca nepartinitor, noi pamantenii neavand acest drept. Pruncul l-a botezat chiar sora mezina a poetului, Harieta; ea a staruit ca numele sa-i fie cel al tatalui natural, Mihai. O situatie, cel putin pe atunci, rar intalnita: un nume la botez, altul in acte. Nefireasca stare s-a reglementat printr-un proces intamplat abia prin anii 1927, cand Ilie Lazareanu a cerut in instanta sa i se recunoasca numele real. Cauza i-a aparat-o avocatul Dumitru Manastireanu. Conform documentelor de la Tribunalul Botosani, din dosarul cu nr. 4924/1927, avocatul a adus probe scrise si orale pentru sustinerea spetei reclamantului Ilie Lazareanu. Dumitru Manastireanu, megies cu Eminovicii, dar si cu familia Lazareanu, a povestit instantei cum poetul venea adesea sa-si cerceteze copilul, ii aducea dulciuri, chiar se jucau impreuna, iar de multe ori mergea la scoala din Pomarla, unde studia Ilie, interesandu-se despre situatia scolara a elevului.

Mai exista informatii ce arata nemultumirea nasei Harieta, care o mustra pe mama finului, Ileana, caci nu-si striga baiatul cu numele de botez, folosindu-l pe cel din acte. Sentinta tribunalului a fost favorabila doar in parte reclamantului caci i s-a schimbat numai prenumele, din Ilie in Mihai, nu si cel de familie. Eminescologul Pop spune ca Mihai Lazareanu a lucrat ca agent fiscal la Primaria din Botosani,avand o existenta retrasa. Taciturn incurabil, nu a dorit sa-si intemeieze o familie, ducand o viata singuratica, sfarsita in anul 1944, la varsta de 67 de ani. Se pare ca fiul a mostenit ceva din imaginatia si visarea tatalui natural. Intr-o misiva, pensionarul Lazareanu scria unui amic: „… de m-ar intreba cineva daca as vrea sa mor, ii raspund anticipat: niciodata, dar sa traiesc fericit ca un Sfant in vesnicie”.

Sfidand serbarea austriecilor

Tot din perioada ieseana a vietuirii poetului, voim sa amintim un episod la fel de interesant: se stie ca patriotismul lui Eminescu nu a ramas doar la nivel declarativ. S-a implicat cu toata fiinta, asumandu-si riscuri mari, dar nu a abdicat niciodata de la datoria sfanta de a-si apara fratii de un neam de pe pamanturile romanesti instrainate. Prin 1875, poetul facea o calatorie la Cernauti, prilejuita de infiintarea universitatii germane in capitala Țarii Fagilor. In bagaje si-a indesat un pachet intreg de exemplare din lucrarea Rapirea Bucovinei, nesemnata, dar intocmita cu multe documente si dovezi graitoare de catre Mihail Kogalniceanu. La Cernauti l-a gazduit bunul sau amic, V.T. Stefanelli, acesta ramanand uimit de curajul poetului de a trece granita cu maldarul de brosuri militante pentru unirea Bucovinei cu tara mama. A doua zi, cartuliile s-au distribuit romanilor in tot orasul. Ba, mai mult, cu o indrazneala aproape de inconstienta, Eminescu a trimis prin posta respectiva fascicula chiar oficialilor orasului. Autoritatile habsburgice au reactionat prompt: la doua zile dupa aceasta „isprava” a tinerilor patrioti, au interzis prin lege misiva patriotica. In seara urmatoare Eminescu, impreuna cu Stefanelli si alti buni amici, lua masa la un restaurant unde foarte multi austrieci, purtand fracuri, serbau centenarul anexarii Bucovinei de catre Imperiul Habsburgic. Romanii, imbracati obisnuit, au nemultumit pe jubilanti, asa incat unul dintre ei, avocatul Komariner, apropiindu-se de masa lor, i-a apostrofat, reprosandu-le ca nu cinstesc cum se cuvine ziua. Iritat de infatuarea vorbitorului, poetul s-a prefacut a-l confunda cu unul din ospatarii localului, poruncindu-i pe un ton ironic: „chelner! mai vrem cate o bere!”. Austriacul s-a departat rusinat de la masa romaneasca, iar Eminescu si comesenii taifasuiau veseli ca au scapat de discursul anost al austriacului (Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucuresti, 1914).

Despre Eminescu s-a scris si inca se va mai scrie, dar niciodata nu va fi indeajuns

Iata doar cateva aspecte, care nu fac decat sa ne demonstreze ca, intr-adevar, Eminescu este inepuizabil, atat in scrisul sau, cat si in fapte. Despre „Luceafarul” culturii romanesti  s-a scris si inca se va mai scrie, dar niciodata nu va fi indeajuns. Viata tumultuoasa, alaturi de geniala-i opera vor constitui mereu izvoare nesecate de inspiratie pentru cei atrasi de mitul eminescian, doritori sa-i patrunda tainele adanci.

Acum, ingaduie-ne, marite Eminescu, sa-ti troienim memoria cu nesfarsite aduceri aminte tie, celui ce ai cantat atat de dulce in limba romaneasca si ai iubit cu foc nestins sangele din care ai rasarit. Odata cu aceasta sa ne aratam recunostinta fata de Dumnezeu, Care, din poporul roman te-a sorbit pe tine,  geniu al  neamului,  cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

Sursa: doxologia.ro

A.M.