Diversitatea discursului în presă şi, în genere, diversitatea discursului în societate, este semnul nu doar al libertăţii democratice de exprimare, ci şi al spiritului societăţii civile active. Contextul societăţii româneşti post-decembriste a permis apariţia mai multor tipuri de discurs în raport cu societatea.

Puterea deţine discursul ei oficial, care îşi propune, în mod firesc, legitimarea actului de dominaţie, iar opoziţia îşi orchestrează şi ea discursul ei prin care critică ordinea stabilită, supralicitînd soluţiile ei de guvernare ca anti-soluţii la soluţia puterii. Din păcate, discursul opoziţiei nu este decît negaţia celui oficial. Un alt tip discursiv este cel populist, plin de naivitate, care merge pe scheme rigide, pe şabloane naţionalist-patriotice forţate, unde totul ia chip spectaculos, de o sobrietate pînă la lacrimi şi hohote de rîs. Discursul populist găseşte pretutindeni conspiraţii, iar cei care îl folosesc se prezintă drept justiţiarii care deconspiră „marea trădare”. Oficialii, opozanţii şi populiştii sunt de înţeles, căci ei luptă pentru miza puterii, fapt care antrenează mecanismul obscur al manipulării. Ceea ce ne sperie este starea de anemie a discursului alternativ şi neimplicat politic din societatea noastră post-decembristă. Aici şi în acest tip de discurs stă forţa democraţiei. Acesta este discursul chemat să valorizeze părţile pozitive şi defectele discursului oficial, de opoziţie şi populist, arătîndu-se justeţea sau falsitatea unor opinii sau stări de fapt. Unde este discursul alternativ cu rol de barometru, care să măsoare variaţiile de temperatură de pe scena politicului? Unde sunt, prin urmare, intelectualii? Unde? Cu capul în nisip? Poate că da. Ce fac ei acolo? Adoptă tactica struţului?          

Adrian Constantin