Oare de ce România a fost prima ţară est-europeană în care regimul comunist a reuşit să îşi asigure controlul absolut? De ce nu la vecinii noştri maghiari, polonezi sau cehoslovaci? De ce la noi, unde am avut un stat constituţional rămas neatins de ocupaţia germană? Ale naibii tancuri şi baionete sovietice!

Doar ele să fi fost cauza? Oare mizeria politicianistă, autoritarismul monarhic şi dictatura militară nu şi-au spus cuvîntul? Oare nu slăbise încrederea electoratului în lumea politică tradiţională? Ce program coerent a avut PNL după 23 august 1944? Discursuri vag democratice?! Dar proiecte de modernizare şi reforme concrete? Sau PNŢ-ul ? Ce altceva decît simple îndemnuri la rezistenţa anticomunistă?! Problema împroprietăririi era vag schiţată, ca şi soluţiile ieşirii din criza economică. Nu era de ajuns să ceri electoratului să aştepte ajutorul Occidentului. Au venit, în schimb, comuniştii care au jucat pe cartea promisiunii reformelor rapide şi au cucerit prostimea. Ei au apărut drept reformişti, iar partidele istorice drept reacţionare. Cum să explicăm faptul că în România, înainte de 1945, nu erau mai mult de 1000 de comunişti, iar după acest an, cifra a crescut la 710.000, adică de 710 ori. Creştere spectaculoasă! Înscrierea românilor în PCR a fost de 9 ori mai mare decît la bulgari, de 18 ori decît la polonezi, de 26 de ori decît la iugoslavi, de 28 de ori decît la maghiari şi de 45 de ori mai mare decît la cehi şi slovaci. Ce s-a întîmplat, domnilor? Cum de a prins minciuna acestor ticăloşi? Se săturase electoratul de vechea viaţă politică? Aşa au putut comuniştii să îşi atingă scopul? De ce a căzut, pînă la urmă, acest sistem? Datorită terorii sau pentru că, după patru decenii, păstorul nu a mai reuşit să îşi hrănească turma? Nu a mai avut timp să le dea o sută de lei. Acestea fiind spuse, mă întreb astăzi: în ce sens şi pentru ce condamnăm comunismul? Îl condamnăm ca sistem sau pentru eşecul lui?

Evidenţa realităţilor sociale ne face tot mai puternic să credem că momentul 1989 nu a fost mai mult decît o luptă internă între comunişti. Comuniştii nu au revendicat decît o libertate mai mare în interiorul unui partid care sperau să supravieţuiască, însă, treptat, au fost depăşiţi de evenimente. Eşalonul doi al fostului partid comunist nu vroia o schimbare în salt. El nu a înţeles că spărtura din gheaţa comunistă nu se putea opri la o stare hibridă de „comunism cu faţă umană”, la o semi-democraţie, la o situaţie de struţo-cămilă. Ce se dorea? Mai multă libertate, mai puţină economie planificată, o formă oarecare de comunism „cu faţă umană”? Orice instituţii noi sau reforme de tip occidental deveneau variante interpretative ale unui stat de constituţie socialistă. România acelui moment nu depăşea stadiul de „perestroika”, adică de restructurare a sistemului comunist. Discursul puterii post-decembriste este chiar cheia înţelegerii gîndirii politice şi a modului de acţiune din România acelui moment. Este grav că cetăţeanul obişnuit nu a realizat nici pînă astăzi acest fapt. Discursul puterii suna astfel: „Trebuie ca poporul să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată (…), cu participarea activă a poporului nu a unor conducători care s-au autointitulat comunişti (s.n. vezi, chipurile, Ceauşescu!). N-au nimic de-a face nici cu comunismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele PCR, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului (…).” Aceste cuvinte spuneau cu alte vorbe „Trăiască comunismul!”.

Adrian Constantin