Din ce material se putea, oare, confecţiona elita politică     post-decembristă, dacă nu din comunişti reformaţi şi activişti din eşaloanele inferioare ale fostului PCR?! Marile nume ale statului imediat post-decembrist nu erau, oare, nume ale unor foşti tovarăşi?!

Nu de aceea „Proclamaţia de la Timişoara”, cu incendiarul ei punct 8, care închidea drumul spre politică vechilor nomenclaturişti, a fost atît de hulită pînă la dizgraţie?! Noua scenă a politicului era un veritabil carnaval grotesc, unde foştii nomenclaturişti erau nevoiţi să suporte, la masa puterii, pe acei vechi politicieni pe care sistemul îi numise „duşmani ai poporului şi ai orînduirii populare”. Din păcate, vechii dizidenţi, reintraţi în drepturi, formal, nu reprezentau nici forţa şi nici nu erau priviţi de către naţiunea marxizată drept o soluţie politică pentru România. Pe poziţii rămîneau socialiştii. Partidul Comunist supravieţuia sub o etichetă federativă numită pluripartitism. Dar intelectualitatea? Îmi tot sună în minte acea mare vrăjeală cu dizidenţa prin cultură. Care dizidenţă? Care literatură de sertar? Cîţi au decis confruntarea cu securitatea? Au fost ei gata de a risca totul? A făcut-o unul precum Paul Goma, nevoit să fugă în străinătate, un Gheorghe Ursu, ucis, sau un Florin Rusu, mutilat. Cîţi morţi am avut şi cîţi mutilaţi a dat intelighenţia românească atunci? Cei care cîntau, în 1972, a 25-a aniversare a Republicii, scriu astăzi literatura spovedaniei despre dizidenţa lor?! Ei?! Care nu au riscat nimic, care au vînat doar privilegii?! Ce ne rămîne de făcut? Să clonăm o nouă elită politică? Să clonăm intelectuali fără făţărnicie? Dar, oare, ţesutul ADN nu va proveni de la vechii oameni ai sistemului?! Dar tinerii? Parte din ei, pe cine au avut profesori?!

Adrian Constantin