Meseria de pomanagiu stradal devenise o reală industrie, bine înfiptă în cotidianul României interbelice, începînd cu orăşelele de provincie şi terminînd cu Bucureştiul – raiul cerşetorilor. Cu unele diferenţe numerice, oraşele erau populate cu pomanagii profilaţi pe politica lui bogdaproste. Unii cerşeau după cît dădea Domnul, iar alţii, mai hîrşiţi în meserie, aplicau preţul fix. Îşi făcuseră socoteală de un salariu bunicel! Bună tocmeală! Cine nu dădea un leu?! Calicul cu preţ fix aduna, în medie, cam 150 de lei zilnic.

La socoteala lunară, vedea lumina cu ochii, mă rog, pe sub bandajul de chior închipuit. Aduna cam 4.500 de lei pe lună. Aşa că pomanagiul putea să-i facă în necaz unui muncitor, care aducea acasă între 1.600 şi 2.300 de lei, unui maistru miner cu 3.120 lei sau unui învăţător, cu un salariu de doar 4.100 de lei. Astfel, calicul băftos se apropia de un avocat stagiar, care avea 5.920 lei, sau de un comisar de poliţie. Bună treabă. Tare meserie! Nu mai spunem că pomanagiul de Capitală avea buzunar să mănînce pe săturate la un restaurant de categoria a II-a, unde dădea, cel mult, 44 de lei sau şi-ar fi putut plăti chiar o locuinţă cu chirie, compusă din trei camere cu dependinţe, unde ar fi dat, în medie, cam 2.000-3.000 de lei şi tot îi rămîneau de buzunar vreo 1.500 de lei. De ce să fii muncitor în fabrică, frăţicule?! Pentru ce să respiri noxele într-o mină sau să te chinuieşti cu educaţia copiilor, dacă salariul din pomană merge fără state de plată?!

Sezon de vînătoare…lîngă bordura străzii

Străzile României interbelice erau presărate cu felurite tipuri de pomanagii. Parte din ei erau schilozi, orbi sau ţăcăniţi în regulă, parte pomanagii de făcătură. În iulie 1921, s-a dat chiar şi o lege contra cerşetoriei şi a vagabondajului, dar nu au fost luate măsuri ferme şi nici nu s-au aplicat programe reale de protecţie pentru cei cu adevărat defavorizaţi. La o razie poliţienească, s-a aflat marea minune. Din cei 814 cerşetori ai Capitalei, doar 270 erau inapţi de muncă. La razie, se vedea cerşetorul de făcătură. Pă nu ştiu care Panţîru Cocoşatu’ îl dibuiau cu un ghemotoc de cîrpe ascunse pe sub şubă, pă Gogu Ologu’ cu piciorul ascuns cu meşteşug, susţinîndu-se într-o cîrjă, sau pe altul, cu bandaj tras pe ochiul sănătos. Pînă să-l mînie pe Dumnezeu, prosteau pe cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor dacă nu se vor fi prins de păcăleală. Fiind dibuit de autorităţi, închipuitul şontorog putea fi văzut ţopăind în două picioare şi o lua la sănătoasa după cîteva picioare corectoare venite din partea jandarmului. Circ mare, nu glumă! Rîsete şi panaramă din partea trecătorilor. Ca la români! Problema cerşetorilor închipuiţi nu părea să o rezolve nimeni. Cum statul nu putea susţine un program vizibil de protecţie socială, poate că era chiar indicată toleranţa acestui haimanalîc stradal, iar, de ochii lumii, se putea face puţin teatru al ordinii, al jocului de-a şoarecele şi pisica.

Absolvenţi subterani şi pedagogi „de şcoală nouă”

Treaba era încurcată, coane Nelule, şi prezenta umflături! Haimanalele de pe bordurile străzilor interbelice nu lucrau aşa, de teleleu Tănase, ci aveau patron în toată legea. Cutare era din banda lui Sile Zăpăcitu’, cutare , omu’ lu’ Bilă de la triajul CFR, iar lista societăţilor de pomană pe acţiuni poate continua. Dacă am crede că artiştii ar putea fi găsiţi doar la Belle Arte sau pe scena Teatrului Naţional, riscăm să ne înşelăm. Strada cerşetorilor aduna elita ei teatrală. Artiştii noştri de bordură, pomanagiii, aveau şcoala lor subterană, unde învăţau tehnica meseriei şi modul de a prosti pe cei creduli. Baştanii cerşetorilor aduceau viitorii pomanagii la şcoală, îi instruiau şi, mai apoi, prin munca lor, îşi făceau parte regească din bănet. Venea, cum am zice, Gorică, zis   „Profu’ ”, culegea scursurile de pe maidan din găştile de pierde-vară şi se făcea „pedagog de şcoală nouă”. Recruţii plesneau de sănătate. Începeau lecţiile de făcătură. Şeful avea de toate: ăluia de îi zicea chior, îi plasa un bandaj, schilodului îi dădea cîrja şi îl învăţa cum să arate ciotul gol, iar pe paralitic îl învăţa să stîmbe gura şi să dea peste el tremuriciul. Rolul era jucat şi recuzita pe măsură. Aceştia erau actorii nevăzuţi ai scenei stradale, cărora nici teatrul şi nici pelicula cinematografică nu le-a oferit prilejul nemuririi.

Sală de machiaj şi peliculă horror

Devenită o artă, meseria de cerşetor luase amploare în perioada interbelică şi nu putea atinge desăvîrşirea estetică fără o perfecţionare, pe măsură, a artei machiajului în domeniu. Cerşetorul, bine machiat şi plin pînă în dinţi de ustensilele meseriei, arăta cît mai autentic în rolul său storcător de milă şi aducător de paralele pe care îl interpreta. Credem că nu ar fi un abuz de sens să spunem că cerşetorii închipuiţi erau dotaţi cu veritabile săli de machiaj profesional. Baştanul de cerşetori avea pe undeva, prin subterane, autentice locuri de prefacere a chipului şi a trupului. Acolo era recreată realitatea. Dacă erai prea îmbujorat la obraz, cît ai clipi , te făcea galben precum lămîia. Trebuia să arăţi lumii o rană deschisă? Gata se improviza şi un buboi purulent. Şi cum publicitatea era sufletul afacerii, mai atîrna de gîtul nemernicului de pomanagiu o pancartă pe care stătea scris, după caz: „Ajutaţi-mă, mi-am pierdut braţul la strung” sau „Îndurare pentru un paralitic gonit din spital” ori, mai dur, „Cinstiţi un mutilat de război, erou în focul de la Mărăşeşti, pentru apărarea patriei”. Dacă era musai, se găsea repede şi o decoraţie, pentru ca trecătorul indignat, atins la coarda sensibilă, să rostească precipitat cîteva înjurături gospodăreşti la adresa autorităţilor statului român care îşi trata astfel eroii. Bun de filmat. Motor!!!

Examen de capacitate

După ce candidatul părea destul de bine instruit în arta cerşetoriei, pleca pe stradă să-şi facă numărul. Ochea locurile cu vad bun de cerşit. Vedea cum se comportă prostul care urma să îl miluiască cu ceva parale. Învăţa să miroasă copoii de la Comisariat şi să o uşchească la vreme de razie. Uneori, ca un făcut, aşa, din întîmplare, mai afla şi ziua cînd porneau copoii la vînătoare. Întors la baştanul de cerşetori, „elevul” vedea pe unde i-a mers lecţia învăţată şi cam pe unde a avut lipsuri. A folosit sau nu a folosit bine ustensilele din dotare? Stă bine bandajul pus la ochiul sănătos? Stîrneşte mila falsul ciot de mînă ruptă? La test special trecea acela care făcea pe nebunul. Era artă, nu jucărie, să faci pă tremuriciul, să bîţîi din ochi, să-ţi cadă buza sau să bolboroseşti cuvinte fără noimă, dezvelind cariile respingătoare şi să te bagi în sufletul creştinului! Artist al poporului, nu alta! Altul trebuia să stîrnească milă combinată cu repulsie. Cum? Simplu. Rolă de bandaj, puţin sînge de animal şi un perdaf de tinctură de iod. Buboiul purulent era asigurat. La toate se adăuga puţin miros respingător în ţoale şi succesul era garantat. Lumea cerşetorilor era o societate destul de bine croită. Cerşetorul îşi avea şi folosul său instituţional. Asemenea lustragiilor, feciorilor de prăvălie, băcanilor, bărbierilor şi prostituatelor, cerşetorii ştiau şi aflau multe de ciripit autorităţilor poliţieneşti. Constituiau astfel un segment neoficial din reţeaua de informaţii a poliţiei.

Cine erau adevăraţii cerşetori?

Erau unii dintre cei pe care, cu adevărat, viaţa îi aruncase în dispreţ şi în sărăcie şi pe care autorităţile îi tratau cu o sfidare impardonabilă. În această categorie intrau adevăraţii invalizi de pe front, văduvele şi orfanii de război. Cînd aceşti uitaţi ai istoriei îndrăzneau la nu-ştiu-care manifestaţie stradală să-şi ceară în mod public drepturile sacrificiului lor, oficialităţile le răspundeau cu brutalitatea braţului jandarmului. Pe front li s-a spus că sunt eroi şi acum aflau că sunt gunoaie. Astfel, pe un 11 aprilie 1930, în Bucureşti, la un miting al invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, pe Calea Victoriei, autorităţile au intervenit agresiv, împînzind tot locul cu beţe, cîrje, resturi de haine şi drapele rupte. Măi, să fie! Ori fi crezut că sunt provocatori sau cerşetori închipuiţi! Liderul naţional-ţărăniştilor, distinsul domn Iuliu Maniu, a declarat, cinico-patriotic, că „Guvernul şi armata şi-au făcut datoria şi şi-o vor face faţă de oricine”. Invalidul,care îţi pierduse piciorul în tranşee, văduva săracă, cu spuza ei de copii,şi orfanul deveneau un nimic în faţa societăţii. Da. Poate că erau gunoaiele istoriei. Poate …nici atît. Pe aceste gunoaie se clădise, totuşi, statul român. Acum, jandarmii îşi testaseră bravura militară pe trupurile acestor sărmani. Trăiască ruşinea! Unora dintre aceşti dezmoşteniţi ai sorţii le mai rămăsese doar soluţia suicidului. Sau, învăţaţi cu tăbăceala vieţii, puteau să-şi repete, la nesfîrşit, martirajul. Şi apoi, ce atîta trăncăneală jurnalistică?! Pas „la vie en rose”…  

Pe buzoian nu l-a speriat bumbăceala de la Bucureşti

Pe un 11 aprilie 1930, la Bucureşti, pe Calea Victoriei, a fost bumbăceală mare. Invalizi, văduve şi orfani de război îşi cer drepturile. Rezultatul? De la politicieni citire spre jandarmi: ciomăgire! Pare-se că, pe fraţii buzoieni ai celor ciomăgiţi în Capitală, nu i-a speriat la un 28 septembrie 1930 înmuierea oaselor de către vigilentele şi patrioticele autorităţi. În ştirea „La Congres, văduvele şi orfanii de război au fost bruscaţi de poliţie”, aflăm filmul de scurt metraj al evenimentelor:

„În ziua de 28 septembrie 1930 a.c., Ministerul de Interne a oprit Congresul văduvelor şi orfanilor de război. Totuşi, acest Congres nu s-a amînat şi d.Traian Lucasievici, preşedinte, a recurs la un truc, strămutînd adunarea la Cimitirul Eroilor. În acest timp, la barierele oraşului şi, în special la Podul Buzău, a fost ciocnire între sergenţi şi văduve. Cordonul a fost rupt, iar văduvele au luat-o la goană, urmărite de sergenţi. Interzicerea Congresului şi bruscarea văduvelor şi a orfanilor de război a produs o mare indignare în opinia publică locală, iar presa de la Bucureşti a vestit energic interzicerea şi bruscare congresiştilor.”

(„Vocea Buzăului”, 4 octombrie 1930)  

Cerşetorul care inspiră poetul

Un poet local, din Buzăul anului 1928, îşi exersa pana şi inspiraţia, scormonind prin mizeria socialului. Nobilul tribun al celor mulţi devenea poetul sărăcimii. Dacă ascundea sub haine un manifest socialist, nu ştim. Dar, oricum, sensibilitatea domniei sale mai că ne-ar îndatora cu cîteva lacrimi sincere.

„                               Cerşetorul

Cerşea cîndva un om pe stradă

În toamna tristă şi tîrzie.

Şi aştepta şi el să-i cadă

Un ban în rupta-i pălărie.

Dar a tot stat cerşind pe stradă,

Tîrziu, în burniţa de ploaie,

Bogaţii nu voiau să-l vadă

Cum se tîrăşte prin noroaie.

Şi a plecat atunci acasă

Zicînd tremurător moşneagul:

„Bogaţi! bogaţi! lor ce le pasă

Că n’are pîine şi săracul.”

                             Mitulescu                       ”

                     („Vocea Buzăului”, 15 ianuarie 1928)

Adrian Constantin