Uliţe lăsate de la Dumnezeu. Un orăşel provincial din veacul al XIX-lea românesc risca să semene izbitor cu toate celelalte. Avea o stradă mare prin mijloc, parte dintr-o şosea naţională. Uneori, era singura stradă pavată cu lespezi de piatră. Asta dacă vreun primar făcea şi el vreo ispravă cu adresă la electorat. În rest, uliţe lăsate de la Dumnezeu, pe unde, poate, Cel de Sus s-ar fi plimbat în compania Sfîntului Petre, plîngînd nenorocirea bieţilor creştini. Uliţe! Că era primăvară sau toamnă, era mocirlă cu verde putregai. Că era vară, praf în tot locul. În lungul uliţelor, zise străzi, străjuiau case mărunte, cu pereţi părăginiţi, înconjurate de ogrăzile ţărăneşti din vecinătate. Piaţa – un maidan de gunoi şi de alimente, în mare tovărăşie. 

Viaţa localităţii clocotea mai ales în zi de iarmaroc. Veneau puzderie de ţărani cu bucate. Acolo porumbul se vindea şi tot acolo banul se lăsa. Cumpăra omul salbă la muiere, cojoacă sau altă drăcovenie, ca să nu intre toţi dracii în creştin la întorsul acasă ori lăsa banul la crîşmă,   bat-o focul, spirtărie curată! Poporenii erau aşezaţi pe trei tagme: evreii, negustori, arendaşi şi industriaşi, românii, mare parte căruţaşi, salahori sau agrarieni, iar a treia parte, pensionari şi funcţionari administrativi. Cei din elită, mai toţi învîrteau politică şi erau patrioţi. Rezultatul ? Oraşele nu aveau lumină şi apă, nu aveau străzi, iar mocirlele aducătoare de epidemii făceau viaţa un lux pe care doar mortalitatea infantilă şi-l putea permite.

În aşteptarea secolului al XX-lea

Înainte de 1900, Buzăul era un autentic tîrguşor provincial. Viaţa provincialului amesteca, într-o armonie proprie, obiceiuri burgheze şi apucături ţărăneşti. Tîrgoveţii erau atît proprietari în buricul tîrgului sau prin mahalale, dar şi posesori de ţarine pentru lucrul cîmpenesc de prin împrejurimi. Felul de a fi al provincialului se situa la limita dintre un orăşean get-beget şi un plugar sadea. Chipul oraşului se vedea, cît de cît, la centru, însă mahalalele trăiau tăcute între ogrăzile lor, rînduite în chip ţărănesc. Aceasta era armonia unei lumi provinciale.

Cu toate acestea, vechiul tîrg medieval dispăruse. În pofida oricărui fapt, străzile, aşa cum arătau ele, mare parte cu chip de uliţă, gara, imobilele centrale, publice sau private anunţau totuşi ceva din secolul al XX-lea care urma. Măcar de sămînţă! Provincia era un spaţiu aproape tras la indigo. Aşa cum spuneau unii observatori ai provinciei „dacă vedeai un singur oraş, le vedeai pe toate”. Viaţa lumii moderne abia dacă se zărea din provincia uliţelor cu nopţi întunecate.

Imitaţii cu jumătăţi de măsură

Gîndind la faptul că nu eram la Capitală, în Bucureştii veacului al XIX-lea, timpul liber al micii burghezii agrariene a Buzăului avea, într-un fel, varietatea lui. Tîrguşorul buzoian oferea o paletă relativ largă de petrecere a timpului liber. Ici, loc de promenadă, colo, scenă pentru teatru şi operetă, vizite pe la rubedenii, obligaţii şi amici, cafeluţă cu caimac la local, terasă de vară cu vedere la botinele madamelor şi duducuţelor, restaurante cu vinişor de poamă rară şi mititei cu damf de usturoi. Provincie!

Cît despre cei cu ceva pretenţii mai elevate şi cu aplecare spre distincţie socială, uneori, se mai găsea şi bun prilej de manifestaţie publică. Aceste manifestaţii cu caracter public erau orientate spre promovarea nu-ştiu-căror idei sau proiecte culturale, croite, bineînţeles, cu mare morgă istorică şi fără economie de cuvinte sunătoare. Tot provincie! Aşa după cum se dădea tonul pe la Capitală, provincia se grăbea şi ea, după puterile ei, să facă act de imitaţie, cu jumătăţi de măsură.

Cînta fanfara militară!

În provincie, prin grija autorităţilor locale şi în înţelegere cu comandantul de la Garnizoană, cînta, la zi de promenadă, fanfara militară. Alămurile obosite de vreme sunau, răspîndind acorduri, care, fie răscoleau nostalgiile perechilor trecute de o vîrstă, fie făceau să crească pulsul amorului la nemurire al tinerilor îndrăgostiţi. Aşa că se amenajau foişoare în parcuri unde se instalau muzicanţii ca nişte soldaţi pe cîmpul de bătălie ce se războiau cu notele de pe partitură, urmăriţi de către cetăţenii ieşiţi la promenadă.

Cam după 1859, atmosfera vieţii Buzăului provincial se schimbase, fără doar şi poate, faţă de începutul veacului, cînd localitatea a avut multe nopţi nedormite şi de pribegie de pe urma nu-ştiu-cărui raid turcesc, nu-ştiu-căror ocupaţii muscăleşti sau pentru că fusese lovită pînă la disperare de focul epidemiilor, care nu pe puţini i-au trimis în lumea drepţilor. Trepat, lucrurile au început a se aşeza uşurel şi bătut, ca într-un joc bătrînesc, mai lent, dar sigur.

La bulivar’, birjar! La bulivar’!

Să tot fi fost pe la un 1867, cînd a luat fiinţă Grădina Publică în buricul tîrgului, între numita Stradă a Tîrgului şi Calea Unirii, loc de atracţie pentru varii categorii sociale. Promenada prindea uşor chip şi formă.

La un 1891, se croia Bulevardul Gării, iar la centru, se aşeza primul pavaj de dale. Rivuluţie, nu alta! Cum lumea devenise ceva mai alertă înainte de apariţia cailor putere ai automobilelor, se vor fi arătat în toată splendoarea lor birjele la trotuar. Avea balta peşte! Erau 60 de birje pentru pieţari şi 153 „particolare”, din care, 147, de lux, pentru ăi de aveau prestanţă şi bani la teşcherea. Că de, n-ar fi tras la lux ţaţa Floarea, borşăreasa, sau nea Fănică, trage-ţinte-la-pingele!

La scurtă trecere de timp, şi Crîngul se primenea să-şi găzduiască vizitatorii. Se ridica restaurantul Crîngului, mîndru şi dichisit, croit ca arhitectură după tipicul tradiţional de casă muntenească de la Chiojd. Şi dacă era restaurant, nu putea lipsi pavilionul pentru fanfara militară şi nici poeticul lac, cu insuliţa lui şi cu podul ei de legătură. Raiul amorezilor! Localitatea începe a se dota cu diverse spaţii locative, gazde pentru diferite manifestări culturale, după minte şi putere provincială. Vedea omul nostru mai de toate din cele ce se putea: spectacole de teatru, operetă, comicării de cupletişti sau, mai tîrziu, reprezentaţiile cinematografice.  

Zidire sacră cu bulină roşie

Rapoartele medicilor oraşului Buzău, din veacul al XIX-lea, cu privire la igiena publică, nu o dată veneau să constate starea de mizerie care trăia în bună pace cu marea delăsare a cetăţenilor. Era o armonie provincială a nepăsării care îşi aştepta poeţii sau artiştii penelului să o zugrăvească. În 1866, cînd suveranul Carol de Hohenzolern era în trecere prin Buzău, nici înalta faţă princiară nu a avut prea multe cuvinte de laudă privind starea urbei. Tîrguşorul nu a ieşit prea bine la inspecţia vizitei de lucru. Peste ceva ani, cînd conul Ion Ghica se afla găzduit la hotelul Moldavia din localitate, mai obligat, mai forţat de vecina putoare stradală, a ieşit cu însoţitorul său pe stradă, la vînare de aer curat. Ion Ghica ne spune: „Ca să putem respira, a trebuit să ieşim pe strade.”. Nimerit prilej însă. Ieşiţi în preumblare, au aruncat un ochi critic asupra împrejurimilor. Astfel, au contemplat „stabilimentele publice, precum Primăria, Judicătoria, Gimnasiul, Cazarma pompierilor, care erau toate bine spoite cu var alb, face efect, şi am vizitat podul de fier de peste apa Buzăului, o adevărată binefacere”. Ajunşi în faţa Palatului Episcopal, a bisericii şi a Seminarului, conul Ghica doar că nu îi pune, ca în zilele noastre, bulină roşie de avertizare. El ne spune că aceste construcţii „promiteau a deveni o majestuoasă ruină”.

Un vals vienez pe malul gîrlei

Aflat la Buzău, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, Ion Ghica a petrecut o seară provincială la Grădina de vară a Hotelului Moldavia, din localitate. Cu un ochi critic, asemenea iscoditorului nenea Iancu, oaspetele nostru priveşte lumea ce i se perindă prin preajmă. La Grădina Moldavia, tocmai se auzeau acordurile unui vals de Strauss, lăsat pe mîna unor muzicanţi buni de lăutărie de mahala, fapt pentru care rafinatul vienez, fără doar şi poate, ar fi făcut un şoc nervos. Valsul era cîntat „cu fel de fel de variante ce ieşeau dintr-o vioară, ajutată de un nai şi două cobze”. Artiştii erau „un taraf de lăutari, aduşi într-adins de la Lipia” şi prezenţa lor „aduna genteria Buzăului în Grădina Hotelului de Moldavia”. Atmosfera era făcută. Locaţia era luminată cu lumînări fixate în băşici de sticlă, într-un ambient rustic, cu măsuţe rotunde, unde cinstiţii gospodari provinciali îşi vor fi savurat halbele de bere rece de la butoi, bucatele după buzunar şi, întru totul, prilej de a trage tutun pe îndelete. Dar cine erau cei care compuneau nobleţea locală? Erau toţi în păr: impiegaţii administrativi, judecătoreşti, comunali, departamentali, cît şi bravii militari, bineînţeles, cu cocoanele lor şi cu progeniturile alături, care mai dichisite şi mai pamponate. În fruntea tuturor, sta primul dintre egali, ca un paşă, prefectul urbei, cu toţi prezidenţii aşezaţi în juru-i, prinşi de vraja valsului unui Strauss, surghiunit în tîrguşorul de la malul gîrlei. Provincie…

Faliment provincial

Un oraş de provincie era departe de suflul şi de forfota marilor oraşe. În afară de zonele centrale, care arătau privirii ceva spoială orăşenească, restul era decor rural, cîmpenesc, de la întîlnirea cu dealurile. Pentru un ins trăit în focarul Capitalei, provincia era cenuşie şi sufocantă. Este un fapt cunoscut că glumeţul şi „vitriolicul” Caragiale, cînd mergea cu amicul Eminescu la Sinaia, nici pomeneală nu părăsea gara cu forfota trecătorilor sau strada mare cu ceva chip orăşenesc, pentru că acolo, şi numai acolo, se simţea în pielea lui de orăşean împătimit. Caragiale şi-a trăit experienţa sa provincială pentru un scurt timp şi la Buzău, între 15 noiembrie 1894 şi 15 noiembrie 1895. În această vreme, nenea Iancu a ţinut şi el, în antrepriză, restaurantul gării Buzău. Şi-a pus în gînd să îşi încerce puterile într-ale negustoriei şi să facă ceva parale din birtăşie. Alegerea nu era rea, căci crîşma este locul scrîntirii minţii şi rebegirii ciolanelor, iar băutura are mereu cătare. Şi totuşi, banul nu a tras la negustor şi a rămas mai mult amorul artei. Provincia săracă i-a zis, ca o babă prezicătoare, de faliment. În gară, la Buzău, traficul uman era neînsemnat şi fără buluc de clienţi, iar sărmanul negustor levantin s-a lăsat repede de aşa negustorie, în pagubă. Confratelui său literar, socialistul privatizat, Solomon Solomonovici Katz (alias Constantin Dobrogeanu-Gherea), i-a mers mai cu cătare la buzunar, în Ploieşti, capitala petrolului, unde era mai mare mişcare de suflete, iar sarmalele de la birtul său erau „mai presus de orice critică”.

Singurătatea unei doamne

În intervalul dintre 1904 şi 1906, adusă de împrejurările neştiute ale vieţii, a stat la Buzău graţioasa lady Hortensia Papadat-Bengescu. Eleganta doamnă nu părea înclinată defel spre viaţa unui trai provincial. Oriunde ar fi fost în provincie, departe de marea capitală, citadina se simţea străină. Era făcută să iubească cu fanatism forfota marilor oraşe. Într-o lume provincială, viaţa se rezuma la puţine lucruri care să îţi dea sentimentul că trăieşti cu intensitate. Era o lume mic burgheză, în care fiecare ins mai de seamă se zbătea să iasă cumva din umbra anonimatului. Burghezia locală voia şi ea, poate, o lume mondenă asemănătoare cu a Capitalei, dar o făcea după puteri provinciale şi după spiritele care animau viaţa acestei provincii. Pe străzile provinciei nu puteai găsi acel tip de om care să adore fanatic dezbaterea, dialogul şi înfruntarea pe marginea ideilor. Omul trăia cu puţine şi pentru puţine lucruri. În centrul vieţii provinciale se aflau oficialităţile birocratice, şcolare, militare şi feluriţi proprietari, iar, în rest, agrarieni prinşi de viaţa lor măruntă şi cenuşie. În provincie, vîntul prefacerii ocoleşte locul, iar cei care vieţuiesc aici par a ridica în jurul lor un zid al izolării.

Bucureşti, mon amour

Ce putea însemna provincia pentru un orăşean autentic al începutului de veac XX, deprins cu viaţa şi cu freamătul marilor oraşe? Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu, trecătoare prin viaţa de provincie a Buzăului, arăta, într-una din scrierile sale, că „liniştea posacă a oraşului de provincie, cu banalitatea sordidă a unui trai fără înţeles” nu îi prezenta niciun interes special. Hortensia iubea Capitala, locul unde era stăpîn „Măria Sa, Banul”, un spaţiu vivace, modern , agresiv şi exploziv. Provincia nu avea puterea de a schimba oamenii şi nu le dădea acea îndrăzneală şi privire sigură spre viitor. În Buzăul provincial, eleganta Hortensia nu putea găsi străzile aglomerate, strălucirea vitrinelor de lux de pe Calea Victoriei şi scurgerea zgomotoasă a automobilelor. Cu tot amestecul de neseriozitate balcanică şi de franţuzism de împrumut, Capitala exercita farmecul unui drog asupra locuitorilor săi. Provincia trăia un fel de pace eternă, cu treziri fără ecou. Trecerea Hortensiei prin orăşelele de provincie precum Buzău, Focşani, Turnu Măgurele şi Constanţa, a inspirat o serie de scrieri ale domniei sale, precum „Case de închiriat”, „Fetiţa” şi „Logodna”, unde sunt simţite vizibil urmele ce au lăsat peregrinările sale provinciale.

Tăntică de Mizil, cocoană la Capitală

La Buzău sau aiurea de ai fi mers, trăiai provincial. Hortensia Papadat-Bengescu nu pierdea ocazia, în scrierile sale, să îşi rîdă copios de acei parveniţi de mahala care luau drumul Capitalei să se boierească. Boierie demnă de dispreţ, cu haine luxoase şi croială de mitocan ţanţoş. Degeaba parale şi fîţîială de aristocrat, dacă parvenitul nu putea să se scuture de vechile obiceiuri ridicole de mahala. Scurtă păcăleală însă! O tăntică de provincie, oricum şi-ar fi zis ea, Viorica, Filofteia sau Gigica, rămînea o pipelcuţă plină de ifose, cu damf de mahala provincială. Cum se va fi distrat eleganta Hortensia, spre exemplu, cînd a evocat-o pe Leonora, născută la Mizil, sau pe doctoriţa Lina, care, prin modul ei de a se îmbrăca, avea „hazul ei de Mizil” provincial şi „nimeni nu o putea dezvăţa de a se îmbrăca ridicol”, başca, îşi mai trîntea pene sau trandafiri roşii la pălărie! În eleganţa lumii bune de altădată, nu reuşeai să păcăleşti. Boierul sadea te mirosea că eşti parvenit, cu un trecut de amărăştean. Sîngele apă nu se face în spiţa de aristocrat, după cum cojocul de cioban nu poate deveni postav englezesc. Omul grosier la trup şi la purtări rămîne doar un gunoi, îmbrăcat la Chanel.

Veşnica reîntoarcere a provincialismului

Oraşele de provincie ale României antebelice şi interbelice cu greu îşi puteau păstra elitele. Cel venit, după împrejurări, din Capitală spre provincie, aştepta ziua cea mare a plecării, iar provincialul, cum prindea ceva aripi, îşi lua zborul din colivie. Fuga intelectualilor a fost o regulă pentru oraşele de provincie. Buzăul era şi el pe lista de plecări din gara vieţii. Provincia oferea puţin. Azi, o revistă - zile numărate; mîine, o manifestare culturală cu un invitat ilustru, fără de a cărui prezenţă rămîneai cu sala goală, iar poimîine, ceva care să te facă să nu uiţi ziua de ieri. Provincie!… Prea multă provincie!…

Adrian Constantin