15 aprilie 1912, ziua fatidica ce avea sa distruga familii si sa desparta copiii de parintii lor pentru totdeauna. Momentul in care RMS Titanic s-a ciocnit de un iceberg, peste 1.500 de vieti omenesti au fost zdrobite.

Moartea a venit lent, iar groaza a pus stapanire pe sufletul celor 2.228 de persoane care incercau disperate sa se salveze. Printre urlete, agitatie si incercari disperate de salvare, doi frati, de 2 ani si 4 ani, priveau cu inocenta scenele care se derulau sub ochii lor, fara a intelege exact gravitatea situatiei in care se aflau. Totul a inceput cand tatal celor doi, Michele Navratil, a luat decizia de a-i fura de la fosta lui sotie, Marcelle, pentru a fugi in America.

"O nava magnifica! Imi amintesc cum ma uitam de-a lungul ei - era splendida. Eu si fratele meu ne-am jucat pe puntea din fata, eram foarte incantati. Nu imi amintesc sa imi fi fost teama. Eram nerabdator sa ajung in barca de salvare. Langa mine se afla fiica unui bancher american care a reusit sa isi salveze cainele. Nimeni nu a obiectat, desi putea fi salvat inca un copil", povestea Michael dupa multi ani de la naufragiu.

Michel si Edmond, alaturi de parintele lor, s-au imbarcat in Southampton, sub numele de Louis M. Hoffman, Lolo si Momon. Pe parcursul calatoriei, cata vreme tatal juca carti, baietii se aflau in grija Berthei Lehmann, o tanara suedeza, care vorbea franceza si nu stia o boaba de engleza. A fost singurul moment in care micutii nu se aflau sub supravegherea barbatului.

Dupa ciocnirea Titanicului, panica s-a declansat treptat. Barcile de salvare, suficiente doar pentru 1.178 de persoane, au fost luate cu asalt. Un numar mare de barbați au murit atunci respectandu-se protocolul "femeile si copiii intai". Oamenii alergau disperati, iar parintii incercau sa isi salveze puii din fata mortii, care avea sa ierte doar 711 suflete.

"Tatal meu a intrat in cabina in care dormeam. M-a imbracat bine si m-a luat in brate. Un strain a facut acelasi lucru cu fratele meu. Cand ma gandesc, acum, la acele momente, ma emotionez. Stiau ca vor muri", isi aminteste Michael. Baietii au fost pusi in ultima barca de salvare, de catre tatal lor. Ultimele cuvinte ale barbatului pentru cei doi copii, inainte de a-i lasa in voia sortii, sunt vorbele unui parinte care, multumit ca a reusit sa faca tot ce i-a stat in putinta sa-si salveze micutii, isi accepta finalul, cu gandul la familie: "Sa ii spui mamei, atunci cand va veni dupa voi, asa cum se va intampla, ca inca o iubesc. Sa ii mai spui ca am crezut ca ne va urma si ca vom putea trai fericiti in pace si libertate, in Noua Lume"

"A doua zi, de dimineata, am vazut vasul Carpathia. Am fost urcat la bord intr-o punga de panza. Ma gandeam ca este extrem de incorect sa fiu intr-o punga", isi aminteste Michael. Pentru ca nu cunosteau limba engleza, cei doi micuti nu au reusit sa comunica cu autoritatile, asa ca au fost numiti "Orfanii de pe Titanic". Vazandu-i, Margaret Hays, o supravietuitoare de la Clasa Intai, a fost de acord sa aiba grija de ei, in casa acesteia din New York, pentru o perioada, pana ce rudele urmau sa fie contactate.

Ulterior, mai multe ziare au publicat povestea celor doi frati si cateva poze. Astfel,  mama micutilor, Marcelle, a reusit isi gaseasca copii. A plecat din Franta catre New York , iar familia s-a reunit pe 16 mai, la o luna si o zi de la tragedie. Michel Navratil, tatal copiilor, a murit in urma scufundarii vasului, iar trupul sau a fost recuperat de o echipa de salvare. In buzunarul acestui, autoritatile au descoperit un revolver. Din cauza numelui evreiesc pe care si-l luase, imbarcandu-se pe vas, a fost inmormantat in Cimitirul Baron de Hirsch, din Noua Scotie. Michael a murit la finalul anului 2001, la varsta de 92 de ani, in timp ce Edmond a murit la doar 43 de ani pe campul de lupta.

Surse: encyclopedia-titanica.org, vintagenews.com, wikipedia.org

A.D.