EMIL LUPU, CTITORI ŞI CTITORII
LA CURBURA CARPAŢILOR ÎN VEACURILE XIV – XVIII,
(BIBLIOTHECA ARCHAELOGICA MOLDAVIAE XVI), ACADEMIA ROMÂNĂ – FILIALA IAŞI, INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE, EDITURA DOXOLOGIA, 2011, 381P., LISTĂ PLANŞE 52, LISTĂ FOROGRAFII 76
Trebuie precizat de la început că această monografie, care prezintă ctitoriile medievale din zona Carpaţilor de Curbură din secolele al XIV-lea – al XVIII-lea, este una extrem de utilă istoricilor şi arheologilor medievişti, dar şi specialiştilor din domeniul artei şi arhitecturii, cât şi oricărui intelectual interesat de obiectivele de patrimoniu, motivat de promovarea şi de valorificarea acestora în plan turistic şi cultural.
Lucrarea arheologului Emil Lupu a venit ca o necesitate reală în plan ştiinţific, pe un segment de timp al istoriei în care cercetările arheologice erau sporadice, iar studiile de specialitate erau, de asemenea, reduse numeric şi nu de multe ori marcate de inexactităţi din punct de vedere ştiinţific.
Preocupările autorului au vizat în timp şi chestiuni legate de urbanismul local în perioada medievală, fapt relevat de un studiu extrem de bine conturat referitor la „Câteva drumuri comerciale şi oraşe medievale de la Curbura Carpaţilor (Buzău şi Râmnicu Sărat, pânăîn secolul al XVI-lea)“, unde acesta a căutat să surprindă evoluţia urbanistică şi realităţile socio-economice şi culturale legate de cele două târguri medievale care au făcut obiectul analizei.
După cum afirmam, în lucrarea de faţă sunt vizate toate ctitoriile cunoscute din zona Curburii Carpaţilor, acoperind zona Buzău, Râmnicu Sărat şi Vrancea, dispărute sau încă existente, fie că ne referim la ctitoriile princiare, ale boierilor şi boiernaşilor locali, ale unor feţe bisericeşti sau, pur şi simplu, ale unor comunităţi rurale care au beneficiat de potenţialul economic optim pentru a ridica lăcaşe de cult, în baza unui drept de ctitorire, care încetase de mult timp să mai constituie apanajul unei minorităţi din rândul elitei.
În cele ce urmează, dorim să facem cunoscut cititorului structura lucrării care face obiectul recenziei noastre şi, totodată, problematicile pe care această lucrare le aduce în discuţie. Prefaţa este realizată de către reputatul medievist prof. dr. Victor Spinei. Domnia sa ţine să remarce încă de la începutul prefaţării lucrării, şi o face în mod obiectiv, faptul că valoarea culturală şi artistică a lăcaşelor de cult de la Curbura Carpaţilor este departe de a se situa în topul monumentelor de artă şi de arhitectură din spaţiul medieval românesc, însă nu are nici pe departe intenţia de a minimaliza cumva demersul de cercetare al autorului şi nici de a periferiza o serie de ctitorii medievale. În acest sens, profesorul Spinei afirma: „Lăcaşurile de cult medievale din zona curburii exterioare a Carpaţilor sunt departe de a întruni valenţele artistice specifice monumentelor similare din Bucovina sau din nordul Olteniei [...], acestea fiind principalele motive pentru care nu au focalizat până în prezent atenţia istoricilor de artă, a arheologilor şi a etnografilor decât într-o măsură limitată.“(p. 7). Este indiscutabil faptul că nu sunt motivaţii întemeiate în nicio situaţie pentru a face încadrări exclusiviste sau să minimalizăm până la excludere valoarea artistică şi cultural-spirituală a oricărui monument istoric, indiferent unde se postează acesta în ierarhia valorilor arhitecturale. Profesorul Spinei adaugă privind ctitoriile din spaţiul Carpaţilor de Curbură:„[...]ele nu sunt lipsite de calităţi estetice [...], astfel căo ignorare a lor ar fi, din toate punctele de vedere, păgubitoare.“.
Tot în prefaţă, medievistul Horia Spinei face şi o apreciere asupra calităţii demersului ştiinţific al autorului, autor care nu este un banal compilator de rapoarte arheologice, ci un cercetător care a sondat terenul studiat şi a înregistrat profesionist realităţile din situl arheologic. Astfel, se afirma: „Cu o pregătire remarcabilă în privinţa tehnicii de escavare arheologică, autorul volumului [...] nu s-a mulţumit cu decaparea, înregistrarea şi reconstituirea vestigiilor medievale, ci a procedat la o verificare atentă a tomurilor de documente, iar atunci când rezultatele nu au fost pe deplin mulţumitoare, nu a pregetat să cerceteze singur depozitele fondurilor arhivistice din Bucureşti şi din Buzău, pentru a încerca să depisteze informaţiile inedite şi trebuincioase.“. (p.7) Spinei mai remarca şi faptul că demersul autorului a fost unul realmente dificil, date fiind „precaritatea şi diletantismul multor lucrări ce s-au dedicat de-a lungul timpului aşezămintelor de cult din zona Carpaţilor de Curbură.“. (p.7)
Referindu-ne direct la consideraţiile domnului Spinei cu privire la calitatea demersului ştiinţific al autorului, avem curajul de a afirma că, în materie de medievistică, la Muzeul Judeţean din Buzău, cercetarea în domeniu este, la momentul de faţă, una cvasi-inexistentă. Am completa, cu riscul de a fi maliţioşi, faptul că lucrareaautorului era total necunoscută personalului de specialitate al instituţiei menţionate, până de curând. Despre ce vorbim oare? Despre o simplă omisiune sau despre un dezinteres în ceea ce priveşte informarea permanentă despre noutăţile apărute pe piaţa de carte a cercetării ştiinţifice? Oricum, este impardonabil.
În „Introducere“, autorul îşi propune să lămurească cititorul cu privire la demersul său de cercetare, afirmând: „Redactând lucrarea, am căutat să nu cădem în capcana de a scrie o carte din cărţi, după cum am evitat să ne ghidăm după principiul că tot ce s-a fcut până acum este fie vetust, fie eronat sau incomplet.“ (p. 27).
După această scurtă referire la introducerea făcută de către autor, dorim să prezentăm cititorilor capitolele lucrării care sunt structurate astfel:
· Cap. I Dreptul la ctitorire în Ţara Românească, în secolele XIV-XVIII;
· Cap. II Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor, în secolele XIV-XVI;
· Cap. III Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor, în secolul al XVII-lea;
· Cap. IV Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor, în secolul al XVIII-lea;
· Cap. V Repertoriul ctitoriilor de la Curbura Carpaţilor.
La final, tematica abordată este însoţită de concluziile necesare, bibliografia uzitată şi de o anexă extinsă, compusă din izvoare documentare, liste de tabele cu ctitorii, registre ale ctitoriilor, tabele analitice ale acestora, indicând denumirea, tipul constructiv, localizarea şi datarea monumentelor, un abstract în limba engleză şi două liste de planşe şi de fotografii ale obiectivelor de patrimoniu vizate.
În primul capitol, legat de dreptul de ctitorire în Ţara Românească în secolele al XIV-lea – al XVIII-lea, autorul înţelege să ne explice atât sensul verbului „a ctitori“, cât şi să ne contureze modul în care această practică a dominat un întreg Ev Mediu românesc. În acest sens, a optat pentru o abordare interdisciplinară, apelând la ştiinţe precum etnologia, antropologia, filosofia culturii, lingvistica şi, nu în ultimul rând, la istoria mentalităţilor. În bibliografie întâlnim diverşi autori, precumMircea Eliade, G. Mihăilă, Vasile T. Creţu, Ofelia Văduva, Doru Radoslav, Alexandru Ofrim, Henri H. Sthal, Daniel Barbu, Alexandru Duţu, A. Pippidi, cât şi autori titraţi, de renume european, ai Şcolii de la Annales, precum Marc Bloch, Jacques Le Goff şi Philippe Aries. Din aparatul critic nu au lipsit nici istorici locali, printre care amintim pe istoricul teolog Gabriel Cocora sau pe istoricul I. Ionaşcu, ale căror contribuţii ştiinţifice pentru spaţiul medieval local au pus câteva fundamente în planul cercetării istorice.
Să facem referire, prin urmare, la această chestiune a „dreptului de ctitorire“ pe care o abordează autorul în primul capitol al lucrării. Privită în timp, istoria acestor ctitorii reconstituie imaginea unei lumi medievale şi universul ei spiritual. Ea ne vorbeşte despre dezideratul autoglorificării unor elite sociale, fie că vorbim despre instituţia Domniei, despre clanurile boiereşti mari şi mici, despre ierarhi bisericeşti sau despre un meliorat rural, apt de a lăsa posterităţii lăcaşe de cult, imitând marea elită, extrem de activă în acest sens.
Autorul surprinde în lucrarea sa evoluţia în timp a acestui act de ctitorire, începând cu secolul al XIV-lea, când ridicarea de lăcaşe de cult era un privilegiu exclusiv al suveranului, iar, ulterior, în secolele al XV-lea – al XVII-lea, acest drept avea să fie acceptat şi pentru marea elită boierească, pentru ca mai apoi, în cel de-al XVIII-lea secol, dreptul de ctitorire să fie eliberat de orice restricţie, fiind la îndemâna unor mici boiernaşi de provincie, a unor mărunţi dregători domneşti sau chiar a unor comunităţi rurale.
Mulţimea ctitoriilor din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, prezentate de către autor, aparţin fie unor reprezentanţi ai elitei boiereşti mai vechi, fie unor boieri ridicaţi în funcţii. Elita era înrudită cu cei cărora istoricul Răzvan Theodorescu le atribuia apelativul de „homines novi“, boieri fără ascendenţe prea vechi, dar ridicaţi la mărire de către nişte suverani ce căutau ei înşişi să-şi găsească filiaţii cu vechile dinastii ale principatului. Boierii ridicaţi în funcţii mai târziu acced la putere şi sunt prezenţi în anturajul puterii domneşti. Prin impicarea lor în plan cultural, voiau a se legitima, să îşi ocupe în mod incontestabil locul lor în Cetate, trădând, pe undeva,şi un complex de inferioritate, suplinit cumva în plan arhitectural şi, nu de puţine ori, cu o vădită opulenţă. Un caz tipic este cel al familiei Brâncovenilor şi nu numai. Toate ctitoriile adăpostesc tablourile votive ale ctitorilor, fiind expresia orgoliului unor familii boiereşti şi dorind să comunice posterităţii mărirea la care au ajuns şi, poate chiar mai mult decât atât, o vanitoasă dorinţă de a-şi asigura neuitarea şi de a fixa, în lupta cu timpul, amprenta clanului pe axa istoriei.
Prin raportare la această chestiune a dreptului de ctitorire discutat de către autor, am considerat că trebuie să facem referire la acea boierime novatoare, care se ridică mai cu seamă în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, preluând ştafeta de la vechea elită. Istoricul Răzvan Theodorescu afirma într-o lucrare a domniei sale: „[...] în secolele XVI – XVII au existat câteva familii boiereşti, care, ajunse în preajma domniei înrudite cu voievozii şi dinastiile tradiţionale sau cu «oamenii noi» urcaţi în scaun [...], şi-au celebrat ascensiunea socială [...], şi-au afirmat pe o aceeaşi cale ctitoricească orgoliile şi bogăţia, cultura şi sentimentul unei anumite poziţii preeminente, morale şi materiale în statele feudale ale Ţării Româneşti şi Moldovei.“ (Răzvan Theodorescu, „Itinerarii spirituale“, Ed. Meridiane, 1979,p.47). Scurta referire la studiul lui Răzvan Theodorescu ne-a părut extrem de relevantă, prin raportare la tematica lucrării recenzate. Alături de Răzvan Theodorescu, l-am putea citaşi pe Andrei Cornea care, în lucrarea „Primitivii picturii româneşti moderne“, pornind de la unele consideraţii ale istoricului Theodorescu, dezvolta, într-o optică nouă,amprenta culturală a acelor „homines novi“, referindu-se la spiritul de clan şi la genealogii reflectate în arta portretistică.
Printre ctitoriile de marcă semnalate în lucrarea autorului, se detaşează net amprenta ctitoriilor care aparţin stilului arhitectural brâncovenesc. Vom menţiona mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, din cadrul Complexului brâncovenesc de la Râmnicu Sărat, ridicată de către Brâncoveanu, alături de o ruda a sa, un prestigios reprezentant al familiei Cantacuzinilor, spătarul Mihail Cantacuzino. Demnă de reţinut este şi pivniţa brâncovenească de la Izvorul Dulce (Merei), din judeţul Buzău, aflată, se pare, cândva, pe unul dintre fiefurile viticole ale suveranului care îşi continua nestingherit vechile deprinderi negustoreşti din vremea când era doar un mare boier în Divanul Ţării Româneşti. Din păcate, evocata pivniţă de final de secol al XVII-lea se află la ora actuală în stare de colaps, fără a fi măcar pe lista monumentelor istorice protejate. Nu trebuie uitat că în acelaşi Complex brâncovenesc de la Râmnicu Sărat se află şi o Casă Domnească pe latura de Vest, alături de biserică, ambele fiind străjuite de o incintă fortificată, aflată în ruină. Casa Domnească brâncovenească, deşi are dimensiuni modeste şi nu prezintă o mare complexitate arhitectonică, poate fi adaugată celorlalte palate brâncoveneşti, precum cele prestigioase de la Mogoşoaia, Potlogi sau cea de la Brebu, începută de către Matei Basarab şi finalizată de către Constantin Brâncoveanu. Amprenta stilului arhitectural brâncovenesc a incitat şi spiritul de imitaţie al elitei boiereşti locale. Acest stil arhitectural poate fi uşor reperat la Berca (jud. Buzău), unde un reprezentant al boierilor locali Cândeşti, Mihalcea Cândescu, şi jupâneasa sa Alexandrina, din neamul Cantacuzinilor, ridicau un lăcaş de cult, folosind aceiaşi meşteri care au lucrat la ctitoria brâncovenească de la Râmnicu Sărat. Tot din neamul Cândeştilor sunt şi cei care ridică mănăstirea de la Bradu, pe care un Radu Cândescu o fortifică în secolul al XVII-lea şi tot aici Brâncoveanu ridică, în primii ani ai secolului următor, o modestă Casă Domnescă. Boierii Cândeşti au reprezentat un clan boieresc de prestigiu în spaţiul medieval buzoian din veacul al XVII-lea, dotat cu potenţial economic şi influent în cadrul elitei principatului muntenesc, având mari domenii în zona Cândeştilor, Josenilor, Tisăului, Pătârlagele şi Berca. Sunt boieri care se orientează cu abilitate pentru a accede pe scara socială, iniţiind legături matrimoniale cu mari familii, aflate în diverse perioade în staful puterii centrale, precum cea a a Buzeştilor, a Cantacuzinilor şi apoi a Văcăreştilor.
Acelaşi stil arhitectural brâncovenesc prezent în ctitoria Cândeştilor de la Berca îl găsim la fel de evident şi la fosta mănăstire din Bordeşti (jud. Vrancea), ridicată de către Mănăilă Căpitan de Buzău, un apropiat al Brâncoveanului, unde, în pictura interioară a lăcaşului de cult, poate fi recunoscută amprenta artistică a lui Pârvu Mutu Zugravul, cel care a realizat şi picturile din bisericile de la Râmnicu Sărat şi Berca.
Capitolele II, III şi IV sunt destinate conturării contextului istoric al epocilor în care au fost ridicate edificiile de cult de la Curbura Carpaţilor din secolele al XIV-lea – al XVIII-lea, cititorul având posibilitatea să cunoască atât principalele ctitorii, cât şi referinţe despre ctitorii de lăcaşe de cult, atât de pe raza judeţelor Buzău şi Vrancea, cât şi din perimetrul urban al fostelor târguri medievale Buzău şi Râmnicu Sărat.
În Capitolul V,autorul procedează la o prezentare, după criteriul alfabetic, a edificiilor ecleziastice, realizând un amplu repertoriu al acestora.Astfel, fiecare obiectiv de patrimoniu istoric este prezentat în mod amănunţit, atât prin raportare la sursele istorice, cât şi la cercetările arheologice realizate în perimetrul fiecărui lăcaş de cult.
În capitolul „Concluzii“, autorul îşi motivează, în mod sistematic, structura lucrării şi, mai mult, într-o manieră sinceră şi directă, caută să semnaleze dificultăţile întâlnite în realizarea ei. În ceea ce priveşte bibliografia uzitată, apreciem faptul căeste una vastă, însumând izvoare cartografice, documentare, epigrafice, genealogice, însemnări de pe manuscrise narative (însemnări de călătorie şi cronici), dicţionare, enciclopedii, lucrări generale şi speciale. Alături de toate acestea, se adaugă şi informaţiile conţinute în rapoartele arheologice, informaţii care reuşesc să aducă unele noutăţi şi să descopere unele necunoscute privind o serie de edificii de cult.
Lucrarea se încheie cu o anexă care cuprinde o selecţie de texte documentare de arhivă, o listă de tabele care conţin date exacte despre ctitoriile de la Curbura Carpaţilor, un registru general al acestor ctitorii şi un tabel analitic, finalizând cu un registru separat al unor ctitorii de dată mai recentă, din secolul al XIX-lea. Ultimele pagini ale lucrării sunt rezervate unui sumar în limba engleză şi unei liste ample de planşe care conţin atât planurile unor complexe ecleziastice sau ale unor simple lăcaşe de cult, dar şi o serie de fotografii recente şi de la începutul secolului al XX-lea, în cazul unor ctitorii dispărute.
Concluzionând, putem afirma faptul că lucrarea arheologului Emil Lupu ne oferă un material de referinţă pentru istoriografia tematicii abordate, conturând o imagine de ansamblu asupra obiectivelor de patrimoniu medievale din zona Carpaţilor Curburii. Mai mult decât atât, considerăm că arheologia medievală buzoiană trebuie să continue cercetările de teren şi să ofere noi informaţii despre o serie de obiective de cult din spaţiul geografic care face obiectul acestei lucrări.
Adrian Constantin
