In decursul veacurilor Sf. Treime a stralucit in mod ascuns ca preinchipuire si prefigurare in religiile pagane: hinduismul (prin zeul Brahma, Visnu si Siva), in China antica (prin unitatea Dao, producatoare de dualitate si trinitate), in Egipt (prin zeii: Osiris, Isis si Horus), in parsism (prin Akarana – timpul nefacut, Ormuzd si Ahriman) si in altele.

Tinand cont de faptul ca in unele timpuri si locuri Revelatia Dumenzeiasca supranaturala nu a mai insotit-o pe cea naturala, s-au produs astfel intunecari ale constiintei umane, dand nastere la unele confuzii aspura conceptului de fiinta absoluta. Astfel, aceasta capata sensuri foarte diferite in fiziunea filosofilor.

                Dumnezeul lui Descartes, este un Dumnezeu matematician; pentru a justifica ideile innascute ale adevarurilor matematice, era nevoie de un Matematician suprem care sa fi calculat totul din vesnicie. Datorita vointei unui astfel de Dumnezeu, doua drepte paralele nu se intretaie niciodata.

                Pentru Leibniz , Dumnezeu este necesar ca justificare a armoniei prestabilite intre perceptia noastra si realitate.

                Intreaga gandire a lui I. Kant pune metafizica sub semnul intrebarii. Nu cunoastem decat perceptiile noastre. Pentru a explica posibilitatea cunoasterii, Kant analizeaza conditiile acesteia. Totusi, el are nevoia de ideea de Dumnezeu in sfera moralei. Pentru el, dupa cum deducem din “ Critica ratiunii practice”, Dumnezeu apare ca postulat necesar al vietii morale. In viata particulara, Kant a fost un luteran practicant declarat. In metafizica, el refuza orice speculatie despre Dumnezeu, dar in etica postuleaza existenta lui Dumnezeu.

                Dumnezeul lui Bergson este un Dumnezeu al evolutiei creatoare. Este, daca vreti, acel impuls vital (elan vital), un absolut in devenire.

                In filosofiile antichitatii este mult mai dificil sa-l descoperi pe Dumnezeu ca principiu spiritual.

Totusi, chiar si in acest caz, Dumnezeul lui Aristotel este “motorul nemiscat” cerut de insasi existenta miscarii. In speculatiile sale asupra fiintei, Aristotel il concepe pe Dumnezeu ca substanta prima- gandire care se gandeste si se misca prin sine, actul intelectual pur.

Platon nu vorbeste niciodata – sau aproape niciodata – despre Dumnezeu. Cu toate acestea, si el a trebuit sa fundamenteze o idee anume, foarte concreta, aceea a omului drept, a inteleptului.

Socrate, a fost condamnat de cetate deoarece practica o dreptate diferita, cea adevarata.

Cunoastem, de asemenea, solutia hegeliana: “pentru a descoperi adevarul trebuie sa gandim impreuna fiinta si nefiinat, sa le concepem ca miscare, ca devenire concreta”; Dumnezeul lui Hegel este dialectica sacralizata.

Acum ar fi momentul sa trecem usor, usor din aceste sfere nesfarsite ale dialecticii filosofice si sa ne apropiem de cunoasterea Dumnezeului Celui Viu. Nicolaus Cusanus spunea ca: ”Ceea ce este dincolo de orice atingere nu poate fi atins decît intr-un mod in care nu e atins”. Acesta este intr-adevar, Dumnezeul cel adevarat, sau cum spunea si Fericitul Augustin: “Dumnezeu este Cel pe Care iL cunosatem cel mai bine necunoscandu-L”. Este vorba despre transcendenta si icomprehensibilitatea lui Dumnezeu. Din acest motiv, crestinii au adoptat calea apofatica, metoda desavarsit exprimata de Dionisie Pseudo-Areopagitul in secolul al-V-lea. La fel si Sf.Ioan in prima sa epistola afirma: ”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” (I Ioan 4, 25). Iar Sf. Apostol Pavel spunea: “Cel ce singur are nemurire si locuieste intr-o lumina neapropiata; pe Care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada” (I Tim. 6 16). Trebuie insa precizat ca apofaza teologiei rasaritene nu este imprumutata din gandirea filosofilor. Dumnezeul crestinilor, singurul adevarat, este mai transcendent decat al filosofilor.

Dar nu numai in lucrarile filosofilor intalnim ideea de Dumnezeu, ci mai ales o intalnim in Sf. Scriptura si Sf. Traditie.

La poporul evreu, desi prin revelatie supranaturala, Sf. Treime inca radia cu anumita neclaritate in gandurile oamenilor, totusi se paote observa o anumita pregatire, potrivita si puterii de patrundere a oamenilor alesi. Incepand din Vechiul Testament se gaseste pluralul numelui lui Dumnezeu – Elohim, verbul propriu, din Geneza( 1, 1) fiind la singular (“a facut”) – ceea cee indica pluralitatea de Persoane in Dumnezeu(Fiinta). Tot aici intalnim si alte marturii: La Geneza 1, 26: “ Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra”, sau: “ Veniti sa ne pogoram si sa amestecam limbile lor.” (Gen. 11, 7) In Teofania de la stejarul Mamvri (Gen. 18, 3), patriarhul Avraam vede trei barbati si li se adreseaza la singular prin: “Doamne de am aflat har inaintea Ta…”  si altele si mai multe in Psalmii lui David.

Daca in vechiul Testament Sf. Treime iradia in mod ascuns, in Noul Testament, Ea se arata clar si deplin, dar atat cat este necesar pentru mantuire si desavarsire, dincolo, ramanand sa se desavarseasca aceasta cunoastere, “fata catre fata” spre inceputuri ce nu au niciodata sfarsit.

Viziunea ortodoxa este condusa de categoria asemanare-participare. Pentru a intelege cat de cat Taina Sfintei Treimi, omul cel dependent de simturi, isi construieste proiectii mai mult sau mai putin asemanatoare dogmei. Pornind de la imaginea cereasca, ea construieste nu numai eclesiologia si etica ci si intreaga filosofie sociala. Problema cruciala a tuturor timpurilor: unul si multiplul, persoana si societatea, nu poate niciodata sa-si gaseasca dezlegarea decat in depasirea omenescului, in ordinea harului. Fata de neputinta fortelor naturale, numai chipul lui Dumnezeu Unul si Intreit, in acelasi timp, ni se infatiseaza ca norma. Crestinatatea este chemata sa reproduca in existenta sa realitatea divina: “Omul a primit porunca sa ajunga dumnezeu dupa har”, spune Sf. Vasile cel Mare. Aceasta reproducere a realitatii divine se vede mai ales in imaginea normativa a Bisericii oamenilor” comuniune de iubire reciproca”, unitate in multiplicitate.

“Intre Fiinta Intreita si neant, nu exista un alt principiu de existenta decat principiul trinitar”, afirma parintele Florenski, si de aceea gandirea umana care primeste revelatia se rastigneste ca sa se nasca in unica lumina trisolara a adevarului. Aceasta este in mod radical transcendenta oricarui concept filosofic. Dumnezeu “identic monada si triada” este deasupra numarului matematic: nu putem socoti sau numara Persoanele dumnezeiesti. Treimea dumnezeiasca este “necantitativa” – spune  Evagrie. Iata un fapt symptomatic ”dintre toate ereziile, erezia trimitara era pedepsita cu ce mai mare severitate, pentru ca ea submineaza insasi temelia oricarui adevar. Ratiunea tinde in mod firesc, totdeauna sa reduca misterul Trinitatii sau la unitatea unei singure esente cu cele rtei moduri ale sale de manifestare (modalismul lui Sabelie), sau la cei trei dumnezei ai triteismului politeist. Sfantul Grigorie Teologul refuza sa “iudaizeze cu ajutorul monarhiei divine, sau sa elenizeze cu ajutorul pluralitatii divine”. Treimea se afirma dintr-o data si din vesnicie ca: “Cel ce este” (Existentialul), unul si intreit in acelasi timp, ea “orbeste ochii…si imprastie peste toate nespusa sa stralucire”, iar orice idee de teogonie, de nastere a lui Dumnezeu, de evolutie a divinitatii in Treime este exclusa (Paul Evdokimov).

Daca nu ne putem inchipui ca “a fost candva cand sa nu fie nimic”, atunci nu ne putem nici gandi ca aceasta existenta fara inceput n-a putut fi fara sa stie de sine. O existenta din veci, lipsita o vreme de constiinta de sine a ceea ce implica si o lipsa de libertate prin ea insasi, apare ca lipsita de sens. La ce o fi ea in aceasta forma? Ce rost ar implini ea? Constiinta de sine a ceea ce exista in veci, este singura care da existenta fara de inceput un sens. Dar pe langa aceasta ea inseamna si uitare, ca o alta din valorile cele mai inalte, care poate fi si ea un motiv pentru crearea altor existente din nimic prin atotputernicie. Lipsa de iubire echivaleaza cu o ingustime, pe cand iubirea e generozitatea indreptatita de la unul spre altul, de care nu poate fi lipsita existenta plenara, prin sine. Cu cat este o existenta mai inalta, cu cat implica insusiri mai inalte. Existenta suprema si fara de inceput nu poate sa nu fie si o existenta iubitoare in ea insasi. Si ca lumina, ca sens suprem este izvorul tuturor luminilor, al tuturor sensurilor (Parintele Dumitru Cel Mare - Staniloaie).

Aceste valori sau caractere de lumina il au persoanele sau Ipostasurile dumnezeiesti. Fara Persoane n-ar fi comunicare de iubire si de alte valori. Astfel si Sf. Maxim Marturisitorul, afirma conditia personala a valorilor spirituale. Persoana este lumina chiar prin faptul ca se comunica altei persoane si voieste sa se comunica aceleia in veci. E lumina prin faptul ca e cineva constient care vrea sa se comunice altuia constient.

Dumnezeirea prezenta intreaga in fiecare Persoana in mod nedespartit, cu insusirile celor Trei persoane, care, pe de o parte, le distinge, pe de alta, le uneste, e afirmata si in prologul Sfintei Evanghelii dupa Ioan, prin cuvintele: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era (“la”, aceasta adaugare lipseste din originalul grecesc al Septuagintei!) Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul” (Ioan 1, 1). Cuvantul era ianinte de orice timp Fiul, dar, in calitatea de Cuvant, El trebuia sa fie o Persoana cuvantatoare, provenind din alta Persoana, ceea ce presupune si o a treia Persoana. Caci Cuvantul se spune de cineva catre Alcineva”. Experienta fundamentala pentru noi, fiintele omenesti si, prin noi, pentru toate fapturile, este experienta comuniunii. Aceasta experienta se inradacineaza in Dumnezeu Care este El Insusi comuniune prin excelenta, Tata, Fiu si Duhul Sfant.

Revelatia se afla in inima Sfintei Evanghelii. Dumnezeu nu este o fiinta indepartata, solitara si indiferenta. “Dumnezeu este iubire”, spune Sf. Ap. Ioan. Dumnezeu este “persoana”. Dumnezeu este comunicare si cuminecare in El Insusi; este comunicare si cu propia sa faptura, omul, si prin acesta din urma cu intreaga creatie, cu “cosmosul” (deoarece inseamna “frumusete” termen preferabil celui apusean, tehnicist - de Univers).

Dumnezeu S-a revelat ca tripersonal: Tatal obarsie, Fiul manifestare, Duhul Sfant suflu si comunicare. Un Dumnezeu fara iubire, nu este o persoana, ci o esenta eterna, un Dumnezeu fara iubire, fara o atentie vesnica fata de cineva nu este un Dumnezeu. Dumnezeu nu Se indentifica cu lumea. Evanghelia ne-a revelat faptul ca El are iubire pentru aceasta lume, pentru ca este in mod vesnic iubire in El Insusi. De aceea nu este de ajuns sa spunem ca exista un Tata si un Fiu pentru a exprima Misterul etrn al comuniunii personale. Un Eu divin si un Tu divin nu sunt de ajuns; ar implica mereu tendinta de a se confunda sau de a se separa, tendinta spre un egoism in doi, Ar fi o iubire inchisa asupra ei insasi, o caricatura a iubirii pure “ce se revarsa spre un al treilea”. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu Ce se “revarsa”, care se comunica, Care vrea sa se imparta (Parintele Dumitru Staniloaie si M. Costa de Beauregard). Dar comuniune deplina nu e decat acolo unde e depasita doimea. “Daca o persoana, necomunicand fiinta pierde certitudinea existentei pierzandu-se in natura, doua persoane risca de asemenea sa se scufunde in monotonie sau in natura, in comuniune exclusiv inchisa, egoista intre ele. Numai existand trei persoane se poate mentine o continua improspatare atat pentru fiecare in parte cat si pentru doua dintre ele. Numai existand trei persoane ele nu se confunda una cu alta sau nu se rup total una de alta. Numai o a treia persoana mentine intre doua peresoane, care se pot schimba ca partenere unitatea distincta in largimea iubirii”.(Parintele Staniloaie). Numai prin depasirea doimii viata e cu adevarat bogata, iar in Dumnezeu nelimitata. (idem) Numai existând un Dumnezeu întreit, Una din Persoanele dumnezeieşti – şi anume Cea care se află într-o relaţie de Fiu faţă de Alta şi poate rămâne în această relaţie afectuoasă de Fiu şi ca om. Se întrupează, punând la toţi fraţii Săi întru umanitate în această relaţie de Părinte cu toţi oamenii.

Prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui sau vorbim cu El ca nişte fii. Căci Duhul se uneşte cu noi în rugăciune. „Duhul este cel în care ne rugăm şi prin care ne rugăm”. El se identifică prin har cu noi, ca noi să ne identificăm prin har cu El. Hristos el Fiul egal în fiinţă cu Tatăl, dar într-o relaţie de Fiu faţă de Tatăl şi, în acelaşi timp, Omul care se roagă şi se jertfeşte Tatălui pentru fraţii săi întru umanitate, învăţându-i şi pe ei să se roage şi să se jertfească.

Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, revelându-se în lume şi lucrând în oameni şi între oameni, manifestă unitatea desăvârşită faţă de celelalte două Persoane prin fiinţa şi prin iubirea desăvârşită faţă de ele.

Cu toate acestea nu trebuie să ne închipuim că am înţeles complet realitatea Treimii, rămânând la un sens lumesc al Ei. Ea redevine în acest caz un idol, oprind mişcarea spiritului nostru spre misterul plenitudinii vieţii mai presus de înţelegere. Dar nici nu trebuie să renunţăm la această exprimare, ca şi când ea n-ar spune nimic real referitor la Dumnezeu. În cest caz, fie că ne-am îneca în indefinitul care nu ne dă certitudine despre nimic, deci nici certitudinea existenţei eterne prin comuniunea cu realitatea personală divină, fie că am rămâne cu formula unui Dumnezeu impersonal sau monopersonal, care nu are în Sine duhul comuniunii şi deci n-ar fi apt şi dispus nici la o comuniune cu persoanele create. (Pr. Prof. D.Stăniloae)

Pentru toate acestea ne vedem obligaţi să ne îndreptăm puţin spre teologia apofatică, pentru a ne elibera de conceptele gândirii, prefăcându-le în temeiuri de la care pornind, să ne ridicăm la contemplarea unei realităţi pe care inteligenţa creată nu o poate cuprinde. În sensul acesta se exprimă în „Cântăreţul Sfintei Treimi”, cum este adesea numit Sf. Grigore de Nazianz: „Nici nu am început să cuget la Unitate şi Treimea mă şi scaldă în Slava Sa. Nici nu am început bine să cuget la Treime şi Unitatea mă cuprinde din nou. Când unul din Cei Trei mi se înfăţişează, îmi vine să cred că este totul, într-atât ochiul mi se umple şi într-atât ceea ce este mai presus de ochi îmi scapă; căci în mintea mea preamărginită spre a pricepe măcar pe unul singur, nu mai rămâne loc pentru ceea ce este mai presus. Când adun pe Cei Trei în aceeaşi cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărţi sau analiza lumina unificată”. Gândirea trebuie să fie mereu în mişcare şi să alerge neîncetat când la unul, când la Cei Trei spre a reveni apoi la Unitate; ea trebuie să se împartă neîncetat între cei doi termeni ai antinomiei spre a ajunge la vederea lăcaşului celui prea înalt al acestei monade în trei. Sfântul Vasile cel Mare spne că: „Noi nu numărăm (persoanele Sfintei Treimi) în sensul că, pornind de la unitate ajungem la pluralitate, pentru că nu zicem: unu, doi şi trei; nici primul, al doilea şi al treilea. Căci „Eu sunt Cel dintâi şi cel de pe urmă şi nu există alt Dumnezeu afară de Mine” (IS 44,6)”. A fost nevoie de strădaniile supraomeneşti ale unui Athanasie al Alexandriei, ale unui Vasile cel Mare, ale unui Grigore de Nazianz, şi ale altora încă, spre a curăţa conceptele gândirii eleniste, spre a sparge zidurile lor ferecate, introducând în ele apofatismul creştin care a transformat speculaţia raţională într-o contemplare a tainei Treimii (Vladimir Lossky). La aceste eforturi s-a adăugat şi statornicia diferiţilor termeni ce exprimau în cuvinte omeneşti DOGMA SF. TREIMI.

Dacă aceia s-au străduit mult pentru a stabili aceasta, noi cei de azi am vrea, de s-ar putea, să distrugem toată strădania lor prin adaosuri neavenite (Filioqve şi alte inovaţii) ce ar coborî dumnezeirea la nivelul creaturii sau şi mai rău.

Sf. Simeon Noul Teolog spune că lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent; transparenţa aceasta fiind un efect al copleşirii materiei de către spirit şi care în treapta ei culminantă e echivalată cu învierea. E simpatia vibrantă în cel mai înalt grad. Sfinţenia ca rezultat al predării totale a subiectului uman este străpungerea fiinţei noastre de energiile necreate ale Treimii. Aceasta este ca un urcuş, se face treptat, începând încă de aici şi neterminându-se niciodată, nici chiar dincolo. Sfinţenia vine de la Persoana absolută, ea fiind realizarea deplină a umanului. Prin jertfelnicie, prin comuniune cu Dumnezeu Treime, prin clădire treptată din cuvintele Sfintei Scripturi şi din roadele rugăciunii neîncetate se restaurează în mod deplin umanitatea noastră. Iar rezultatul nu este altul decât starea sfinţeniei. Dacă Fecioara Maria a trăit cea mai deplina unire pe care umanul o poate realiza cu Dumnezeu şi noi la rândul nostru putem zămisli din interior pe Dumnezeu (mult trambitatul aspect mariologic al Bisericii).

Sfântul este tipul umanităţii celei noi (in el se restaureaza legile lui dumnezeirii, de aceia un sfant este in armonie cu Dumnezeu, cu el si cu toata creatia si aceasta il recunoaste ca stapan). Sfântul impune prin bunătatea dumnezeiască care se revarsă din el. Cum poate fi altfel? Căci există în el un izvor care nu este din această lume; e o altă putere: puterea bunătăţii, a milostivirii, a înţelegerii, a disponibilităţii faţă de fiecare om, ce izvorăşte din Treimea Iubitoare.

Spre această stare ne îndrumă necontenit prin energiile sale necreate, „Sfânta Treime, structura supremei iubiri” – după cum spunea şi Pr. D. Stăniloaie, având drept călăuză Sf. Scriptură în Sf. Tradiţie şi lăsându-ne modelaţi de pana Sf. Duh, Cel de Viaţă Făcător.

Acestea toate se lucrează în mod tainic şi minunat în „laboratorul sfinţeniei”, adică în Biserică, unde energiile ce izvorăsc din Ipostasurile Treimii scaldă nevăzut şi necontenit pe om, dar şi natura din jur.

Nefiind speculaţie abstractă, învăţătura despre Sfânta Treime se află chiar în inima trăirii religioase din Biserică. Trinitatea imanentă se manifestă ca Treime „ICONOMICĂ”, adică drept revelarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Faptul se evidenţiază deosebit de clar şi în Sf. Liturghie, îndeosebi în canonul euharistic. Că rugăciunea solemnă adresată Tatălui, de către comunitatea umană adoptată – unită în Fiul întrupat şi invocându-l pe Duhul Sfânt, Euharistia este cu adevărat Taina unităţii dumnezeieşti fiind revărsată asupra oamenilor. (John Meyendorff)

Iată cum şi natura, obiectele din Biserică participă la nunta Mirelui, fiind transfigurate, scoase din uzul lor obişnuit şi oferite spre sfinţenie şi ajutor omului nou. Iconostasul ortodox, care ne face să înţelegem dintr-o dată minunea acestei prefaceri: ceea ce era la început un zid despărţitor a devenit punte, iar Hristos întru sfinţii Săi închipuie trecerea – PAŞTELE – a noastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte, înspre Împărăţie (Paul Evdokimov). Icoana ca arhietipul ferestrei de la Dumnezeu catre persoana si invers.

Vorbind şi trăind în Dumnezeu, creştinul nu repară nici măcar în gând Unul de Trei, ci el simte cu toată fiinţa sa că El este capătul tuturor aspiraţiilor sale (ce ne mai poate da lumea sau alte religii, filozofii mai mult decat ABSOLUTUL, caruia nici sa-I iei ceva nici sa adaugi altceva nu poti?). În definitiv suntem trei, totdeauna trei, chiar dacă suntem întru număr mai mare, toţi ceilalţi sunt al treilea – „ei”. Vedem aceasta şi din folosirea celor trei pronume personale „eu, tu, el”. Întotdeauna suntem o triadă, suntem o icoană, un chip al Sfintei Treimi, sunt un chip treimic, dar îndeosebi o icoană a Fiului şi prin El sunt în legătură cu Tatăl în Duhul Sfânt. Acesta este chipul  Treimii în om, el poate fi descoperit experimental pentru că există aici un sentiment al necondiţionatului, al absolutului. Suntem necondiţionat obligaţi unul faţă de altul şi faţă de un celălalt. Acest fapt trebuie să vină de la o instanţă supremă care a imprimat în noi ca o pecete această responsabilitate, acest sens profund care ne uneşte, care nu ne lasă în superficial, ci ne sfinţeşte (Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie şi M. Costa de Beaugard).

Pentru Biserica Ortodoxă, Treimea este temeiul de nezdruncinat al întregii cugetări religioase, al oricărei evlavii, al oricărei vieţi duhovniceşti, al oricărei revelaţii ca şi al oricărei fiinţe, Sfânta Treime se impune cunoaşterii noastre religioase: se cade să o primim ca pe un fapt a cărui evidenţă şi necesitate nu se poate întemeia decât pe sine însuşi. După părerea părintelui Florensky pentru teologul contemporan, pentru gândirea umană nu va putea exista altă soluţie în vederea găsirii unei stabilităţi absolute decât admiterea antinomiei Sf. Treimi: dacă înlăturăm Treimea, ca unicul temei al oricărei realităţi, al oricărei gândiri, atunci intrăm pe un făgaş fără de ieşire, ajungem la nebunie, la sfârşirea fiinţei, la moartea duhovnicească. Nu avem altă alegere decât Treimea sau iadul! Într-adevăr, aceasta este o problemă crucială în sensul literal al acestui cuvânt: dogma treimică este o cruce a gândirii omeneşti. Suişul apofatic este un suiş pe Golgota. Infaptuirea acestui urcus fara de sfarsit se poate face fie spre Golgota (calea  sangelui, a martirului) fie spre Tabor (mucenicia alba a gnosticului,a misticului), asa cum ne descopera Pr. Liviu Branzas.

Iată de ce nici o speculaţie filosofică nu s-a putut să primească această dezvăluire prea plină a dumnezeirii decât după crucea lui Hristos care a biruit moartea şi prăpastia iadului. Iată de ce, în sfârşit, revelarea Treimii se răsfrânge în Biserică întocmai ca un dar pur religios şi ca adevărul universal prin excelenţă. (Vladimir Lossky). “Spatele” Treimii este tot ce-si inchipuie/experimenteaza, nu fara oarecare temei, omenirea despre Taina Tainelor, Sf. Treime; pe cand “Fata” Treimii ramane in “intunericul supraluminos” al cunoasterii celei de “dincolo”, cand ni se va revela, pe cat va putea fiecare “fata catre fata”.

I.G.