Asa cum am promis, incepem un serial din memorialistica vie a buzoianului Petre Petrea (Grigorescu), fost detinut politic, partizan in muntii Buzaului ("nea Petrica" traieste in Plescoi, lucreaza, calatoreste si vorbeste celor dornici sa sculte istoria adevarata a acestui neam. La cei aproape 100 de ani ai sai, cu peste 11 ani de puscarie comunista in care a indurat umilinte greu de descris, este un exemplu viu de curaj, cinste, tenacitate si darzenie romaneasca).
"...Cât a durat tratamentul aprobat de securitate, anchetatorul nu m-a chemat niciodată la anchetă, de fapt eram prea bolnav. Am fost introdus într-o încăpere mică pe holul dintre două camere de anchetă, de doi metri lungime şi cincizeci de centimetri cu un perete afară, toată din beton, parcă eram la gheţărie. Nu puteau să-mi dea o pedeapsă mai mare! Tot timpul tremuram de frig între aceşti pereţi îngheţaţi şi mici. Nu puteam să mă mişc prea mult căci nu aveam loc iar pieptul meu era atât de zdrobit încât orice mişcare îmi dădea dureri groaznice.Toate le-aş fi suportat mai uşor, dacă această cameră n-ar fi fost plasată între cele doua camere de anchetă, unde în fiecare zi erau aduşi bieţii întemniţaţi, pentru anchete. Numai cei care n-au trecut pe acolo nu pot înţelege cât de groaznice erau aceste situaţii! În fiecare zi eram martor nevăzut al tuturor atrocităţior blestemaţilor de securişti. Toate acestea depăşeau chinurile fizice care-mi chinuiau corpul. Loviturile şi strigătele de durere ale bieţilor schingiuiţi, îmi sfâşiau sufletul. Tremuram şi de frig şi de mila bieţilor oameni chinuiţi şi la gândul că-mi va veni şi mie rândul.
Din două în două zile mă mai încălzeam şi eu, când eram scos la tratament, unde camera era bine încălzită. Această minunată fată care mă trata, îmi înfăşura pieptul cu toate feşele pe care le avea iar peste ele le punea şi pe cele vechi. După două săptămâni n-au mai chemat-o. Eu am fost dus într-o celulă de izolare la subsol după ce mi-am luat bagajul de la carceră. De fapt eu nu aveam nici un fel de bagaj al meu personal însă grijulii mei stăpâni, m-au înzestrat cu şase anterii preoţeşti pe care două le-am îmbrăcat iar celelalte le-am aşternut pe jos, făcând un fel de saltea, pe care mi le-au lăsat până la sfârşitul anchetei, când m-am întâlnit cu preoţii şi le-am dat. În după amiaza zilei când mi s-a întrerupt tratamentul, am fost scos la anchetă.
Eram hotărât să nu spun nimic oricât m-ar chinui. Eram sigur că mă vor chinui însă mă gândeam că poate vor ţine cont de starea jalnică a sănătăţii mele. Iluzii deşarte! Nelu Dumitrescu anchetatorul meu s-a dovedit a fi cel mai rău ofiţer al securităţii din Buzău. Umbla mai mult beat şi lovea în neştire şi unde nimerea. De un singur lucru am ţinut cont nu m-a lovit niciodată în partea stângă a pieptului. Probabil că a primit dispoziţie de la căpitanul Holorcov, un uriaş venit cine ştie de unde, cu care nu am avut decât o singură întâlnire prea puţin amicală pe care o voi spune mai târziu, când îi va veni rândul.
Când am fost introdus în camera de anchetă Dumitrescu m-a invitat să iau loc pe scaun. A început cu întrebările de rigoare numele, prenumele şi toate datele personale. După aceea au început întrebările de fond unde eu conform hotărârii am luat pe „nu” şi pe „nu ştiu” în braţe şi aşa am ţinut-o multe zile în şir.
Bătăile au început din primele minute, cu un cablu de sârmă cu capetele scoase şi îndoite cu care lovea cu toată puterea. Am reuşit să nu scot nici un geamăt deşi vedeau că mâinile au început să sângereze şi să se umfle. După ce s-a săturat lovindu-mă, m-a scos în mijlocul camerei, a pus mâna pe un băţ de corn, m-a aplecat şi a început să mă lovească la spate.
De data asta n-am mai reuşit să mă stăpânesc şi cam la a zecea lovitură am început să răcnesc, să urlu şi mi-am dat seama că nu sunt chiar atât de viteaz cum a-ş fi vrut să fiu şi i-am dat bestiei satisfacţie. Am răcnit la fiecare lovitură dar răspuns la întrebările lui n-am dat.
Asta l-a înebunit pe Dumitrescu şi m-a scos patru zile în şir şi m-a bătut în toate felurile însă n-am cedat. În a patra zi nu mai puteam sta pe picioare pentru că fusesem aşa de rău bătut la tălpi încât nu puteam. Trei zile nu m-a mai scos la anchetă. În zilele acelea n-am mai putut dormi nici o noapte pe spate ci numai pe burtă. Însă Dumitrescu nu dormea căci avea el un plan cu mine, pe care l-a pus în aplicare în a treia noapte după acele zile de tortură. În noaptea aceea la sfârşitul lunii Ianuarie am fost scos din celulă, mi s-au pus cătuşe cu mâinile la spate şi m-au dus în curte. Acolo erau trei maşini (Jeepuri) cu motoarele pornite. Era o noapte întunecoasă cu ger, viscol şi zăpadă. Pe mine m-au urcat în maşină la mijloc cu Dumitrescu, lângă mine mai erau şi doi plutonieri cu pistoalele mitralieră şi alţi zece în spate tot cu pistoalele mitralieră. Alţi doi ofiţeri s-au urcat în maşinile celelalte. Dumitrescu era comandantul expediţiei. S-au deschis porţile, maşinile s-au pus în mişcare şi am pornit la drum. Am reuşit să mă orientez în ce direcţie mergeam. Am pornit pe Transilvaniei spre nord, am trecut prin Verneşti Cândeşti, Sătuc, Unguriu, Măgura şi am început să urcăm pe serpentine spre Ciuta. La punctul cel mai înalt al serpentinelor, acolo unde astăzi se găseşte un monument, maşinile s-au oprit şi au rămas cu farurile aprinse. Pe mine m-au scos din maşină şi Dumitrescu m-a condus în marginea din dreapta a şoselei şi mi-a zis să stau cu spatele către şosea, plecând de lângă mine. Eu m-am întors şi am plecat după el.
A simţit că-l urmez şi s-a întors către mine, mi-a dat un pumn în faţă şi m-a dus înapoi, m-a aşezat în aceeaşi poziţie şi a plecat ameninţându-mă. Când a ajuns la marginea cealaltă a şoselei eu mă întorsesem cu faţa la ei şi cum erau luminaţi de faruri am văzut ce fac. Dumitrescu îi aşeză în poziţie de tragere spunându-le să tragă la comanda lui. El s-a tras mai la o parte şi a comandat foc… Douăsprezece pistoale mitralieră s-au descărcat spre mine şi am auzit piuiturile gloanţelor ce treceau pe lângă urechile mele. După ce totul s-a liniştit şi Dumitrescu m-a văzut stând în picioare, a început să înjure pe securiştii care au tras, că nici unul n-a fost în stare să mă ochească Juca teatru, cred că nu avea dispoziţie să mă împuşte, nici chiar să mă rănească. Le-a spus celor doi care m-au adus la maşină: “i-a căutaţi-l !…” Eu i-am răspuns: „nici această satisfacţie nu v-am oferit-o domnule anchetator!” I s-a părut că răspunsul meu a fost obraznic, căci în aceeaşi secundă m-am pomenit cu un pumn în faţă şi o înjurătură spurcată. N-am replicat căci mă aşteptam la aceasta şi nu doream să se repete figura. În maşină nu am mai scos un cuvânt. A doua zi de dimineaţă m-a scos din nou la anchetă şi nerăspunzând la acuzaţiile care mi se aduceau, Dumitrescu a început din nou să mă lovească cu pumnii, cu băţul şi cu cablul, însă încă n-am cedat. Spun “încă”, pentru că în ziua aceea s-a schimbat tactica. M-a lăsat puţin în pace şi a sunat … imediat a venit plutonierul de serviciu. I-a spus ceva şi a revenit după câteva minute însoţit de cineva. În timpul acesta Dumitrescu mi-a spus să mă întorc cu faţa la perete. Apoi la intrarea celor doi mi-a spus să mă întorc cu faţa spre ei. “Grigorescule, îl cunoşti pe omul acesta?…”. “Da”, am răspuns după ce m-am uitat câteva secunde: „Este domnul avocat Păun”. Omul acela nu mai semăna cu cel pe care-l cunoşteam eu. Cu barba nerasă de două luni - arăta îngrozitor de slab, de aceea am răspuns cu oarecare nesiguranţă. Dumitrescu îl întrebă pe domnul Păun ceva ce trebuia să recunosc.
La răspunsul lui, am spus că nu este adevărat. Atunci domnul Păun cu o voce stinsă, rugătoare, îmi zice: “Măi băiatule se ştie tot, nu mai are rost să ne mai chinuim!”
Mi-am dat seama prin ce chinuri a trecut omul acesta, până acum, căci era cu nouă luni mai mare ca mine şi nu cred că a cedat uşor. Atunci Dumitrescu intervine zicând: „Îl vezi măi Păune cât e de încăpăţânat? Am să-l omor în bătaie!”
Din momentul acela am început să cedez puţin câte puţin, în măsura în care mă convingeau ce se ştie şi ce nu se ştie, după multe confruntări avute cu cunoscuţi aduşi în faţa mea, la anchete."
(Va urma)
Petre Grigorescu
