Începem prin această noua rubrică să oficiem un cult al cunoaşterii chipurilor de sfinţi şi mari duhovnici ai secolului XX, mai puţin ştiuţi de către oameni, dar cu “călcătură adâncă şi înmiresmată de Duh Sfânt”, printre sensurile şi lucrurile lumii de azi. 

De la firescul şi autenticul “sobrietăţii” unor chipuri de părinţi profesori, cu adevărat universitari, la sufletele patericale ale unor cuvioşi cu viaţa şi cuvântul sfânt. Vom fi martorii celui mai autentic pelerinaj printre piscurile înalte ale gândirii Sfinţilor Părinţi,, printre prăpastiile sufleteşti contemporane şi vom învăţa să înotăm în oceanul problemelor cetăţii contemporane, cu ajutorul “colacului” ce ni-l aruncă iubitor cetele de anahoreţi citadini. Vom părăsi în episoadele ce le “naştem” acum, formalismele şi prejudecăţile, smintelile si zbuciumele tainiţelor celor “pătaţi de ciuma roşie”, fie ei clerici, laici, masoni, politruci, etc. Cu tenacitatea şi vrednicia albini au fost culese aceste mărturisiri de”zidire”, de aceea se cuvine să ”luăm aminte” dar şi să spunem o rugăciune pentru “piscurile înalte” pomenite aici, care au plecat de lângă noi.

            Începem cu triada:

                        1. Prea Cuviosul părinte Macarie de la Cetăţuia - Ciolanu - Buzău (+)

                        2. Preot Profesor Comşa Petre - Facultatea de Teologie Ortodoxă, Târgovişte

                        3. Ieromonah Amfilohie Brânză - schitul Diaconeşti, Bacău (corespondenţă din muntele Athos)

                        1. Prea Cuviosul părinte al nostru Macarie de la schitul “Schimbarea la faţă a Domnului”, Cetăţuia-Buzău: Despre patimi, ispite,despre rugăciunea inimii, despre dosarele de colaboratori cu securitatea-ale clericilor, despre dreapta socoteală, despre soarta României, sfaturi către tineri.

            Pe acest „Cleopa”  al Buzăului, l-am întâlnit odatã în garã, printre cerşetori, ţigani, navetişti...Era ora 4.30 a.m., într-o Miercuri, de 3 decembrie 1997. Pierduse-m trenul şi eram tare supărat, deoarece trebuia sã ajung la facultate, unde în acea zi susţineam un examen, şi cine a fost la facultate ştie ce înseamnã sã pierzi un examen (mai ales, noi teologii!). Dar cum totul este minune şi cum Bunul Dumnezeu poate sã copleşeascã „supã5rarea lumeascã” printr-una cereascã, aşa a fãcut şi în acest caz...m-a copleşit cu acest dar nespus...o convorbire cu Avva Macarie. Era iarnã asprã, frigul muşca din carne, iar vântul îşi fãcea de cap, suflând ca un turbat. Pãrintele nostru era îmbrãcat doar în rasa cãlugãreascã, subţire, de varã, iar pe de-desupt se intuia o „idee” de cãmasã din poliester ponositã ca vai de ea. M-a impresionat  chipul pãrintelui...semãna cu un patriarh biblic tocmai coborât din sihãstrie. Era adus de spate (aproape gârbov), cu pãrul şi barba albã, cu o legãturicã aruncatã pe spatele încovoiat de ani şi nevoinţe (mereu am avut impresia cã, cocoaşa lui este de fapt loc de ascunziş pentru aripile-i îngereşti!). Gândul mi-a zburat imediat la alt mare Avvã-Paulin Lecca (+) (aţi vãzut ce mult seamãna avve-le între ele?), care ne povestea nouã, studenţilor, cum mergea el prin frigul cumplit al Siberiei doar cu camaşa pe el...pravoslavnicii ruşi se minunau, neştiind cã el avea o mantie care îi ţinea de cald-rugãciunea inimii!.

            I-am sãrutat mana alba, parcã transparentã şi dupã câteva cuvinte schimbate protocolar (mi-a mãrturisit cã pleacã la ”fraţii” lui în Alba Iulia-unde avea sã şi adoarmã în Domnul-pentru cã aici nu mai este bineprimit de episcopul locului-ah! Slavitã smerenie!) l-am rugat sã-mi îngaduie sã îi iau un interviu pentru folosul nostru (am avut cinstea şi onoarea ca sã-i înregistrez pentru ultima oarã cuvintele, fiind ultimul buzoian care l-a apucat în viaţă!-deci putem considera acest interviu ca un testament adresat noua, celor care l-am cunoscut şi apreciat). L-am invitat în...sala de aşteptare, care deşi era improprie unui asemenea demers, totuşi m-am gândit cã-i mai bine decât afarã. Printre sunete, urlete si ţiuituri de tren, iatã ce a ieşit (aveam permanent reportofonul cu mine!)...eu mã voi nota cu: R(Reporter), iar pe părintele cu: A.M.(Avva Macarie):

            R: Prea Cuvioase Pãrinte Macarie, ne puteţi spune câteva cuvinte de folos, pentru fraţii din Buzãu, şi pentru toti ceilalţi?

            A.M.: Vã spun nişte cuvinte, cum le-am spus şi fratelui Vasile Brânzã şi altora...ca sã vorbesc despre Hristos azi, este tare greu şi primejdios...cum a fost şi cu pruncul Iisus Hristos, pentru cã suntem în postul Crãciunului, El cãuta un loc unde sã se nascã, unde sã fie bine primit...un loc unde Maica Domnului sã-L aducã pe pruncul Iisus, pe pãmânt. A venit pe pãmânt, ca sã ne caute pe noi care eram pierduţi, cãci noi nu suntem de aice de pe pãmânt. Suntem toţi din cer, pentru cã Dumnezeu a suflat, suflarea aceea, cum spune Sf. Ap. Pavel: „...pânã voi suferi chinurile naşterii...pânã v-a lua chip Hristos în voi...”. Noi vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, pentru cã suntem dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu a luat Hristos chip în toţi sau noi suntem dupã chipul lui Dumnezeu, în general, dar nu suntem toţi dupã chipul lui Hristos în particular. Sunt alte chipuri, acelea nu sunt ale lui Hristos, adicã nu au blandeţea lui Hristos, ci faţa posomorâtã a lui Cain, care cautã mereu sã-l omoare pe fratele sau Abel. Noi toţi suntem fraţi, în lumea asta existã şi Cain şi Abel, pururi. Cain nu cautã sã se îndrepte, ci sã-l ucidã pe Abel, asta-i scopul lui. De la început a fost aşa şi aşa va fi pânã la sfârşit. Abel trebuie omorât! De unde o fi aceastâ urã, asta este din diavolul, duhul rãu! El vrea numai mândrie, Lucifer a fost în cer şi acum este pe pãmânt. „Vai la tine pãmânt şi mare, cã diavolul este la tine cu mânie mare”. Cel credincios, vede, simte, strãinãtatea aceasta, a cãlãtoriei noastre pe pãmânt dar nu toţi cunosc aceastã strãinãtate, mult cred cã ei sunt acasã aice pe pãmânt. Strãini şi cãlãtori suntem noi. Strãini pentru cã nu ne cunoaştem şi cãlãtori pentru cã mergem câţiva ani pe aici, strãini cã suntem departe de casã. „Mã duc la Tatãl sã vã gãtesc loc acolo unde voi fi şi Eu, sã fiţi şi voi cu Mine”. (şi aici Avva izbucneşte în plâns).

            Mi-a aduc aminte când am veni din prizonierat, acasã (pãrintele Macarie a venit pe jos din Siberia dupã ce a fost eliberat de ruşi), mi se pãrea cã visez şi cã nu e realitate. Îi vedeam pe pãrinţi şi totuşi nu credeam. Dar acum când mã voi duce la iubitul meu Hristos, acasã ... nu am fost, dar îL simt mereu, langã mine, mâna Lui mã conduce tot timpul... (printre sughiţuri pãrintele îmi mãrturisea dorul de „casa din ceruri”). Şi când o voi vedea pe Maica Domnului, pe apostoli, pe sfinţi, nu pot decât sã plâng de bucurie cum am plâns atunci când am venit din prizonierat acasã...

                                                                                                                                                                 (Va urma)

2. Pe pr. prof. Comşa Petre, l-am cunoscut în facultate, ca ucenic al avvei Galeriu, de fiecare datã venea cu o geantã mare de voiaj plinã cu carţi de teologie, apariţii noi, pe care ni le prezenta entuziasmat. Postea mult, iar ascultându-l puteai spune cã orice rãspuns al lui este fãra de greş (în ceea ce priveşte dogmatica şi canoanele ortodoxe), de aceea era ascultat cu mare interes chiar şi de catre ”şmenarii teologiei contemporane”. Iatã ce ne spunea la un curs de „Formare duhovniceasca”:

            Pr. C. P. : „Biserica ortodoxã pune în centru pnevmatologia ... noi zidim prin Duhul Sfânt nu societatea şi nici chiar sufletul omului, ci Biserica cea Vie  acesta este rolul Bisericii ortodoxe, preotul trebuie sã se coboare în aceastã lucrare mai mult ca oricare psihanalist sau psiholog. Noi suntem cei care zidim Biserica lui Hristos şi nu societatea! (Hristos spune în Evanghelie”... nu mã rog pentru lume ...”), iar rãspunsurile problemelor societãţii de astãzi trebuie cãutate în lucrarea Duhului Sfânt din zilele noastre. Aceastã lucrare a Duhului Sfânt în lumea de azi se vãdeşte mai ales în sfinţii secolului XX. Ei trebuiesc cercetaţi mai întâi şi apoi toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi ai secolelor trecute, altminteri tare mi-e teamã cã teologii pe care îi pregãtim noi astãzi sunt cei care vor seculariza mâine Biserica neştiind cum sã rãspundã la provocãrile lumii de azi...”

                                                                                                (Va urma)

3. Ieromonah Amfilohie Brânză, corespondenţă din muntele Athos, Schitul Românesc Prodromu (ucenic de-al părintelui Cleopa-Sihăstria, Neamţ, întors de ceva vreme de pe Athos, actualmente, primind ultima binecuvântare de la Avva Cleopa, înainte să treacă la Domnul, construieşte schitul Diaconeşti, în judeţul Bacău şi zideşte sufletele tinerilor, în special prin diferite conferinţe şi cuvântări.):

                        Dumnezeului nostru slavă şi vouă tuturor, îmbrăţişare!

                                                Ehei dragii mei!

           Schitul Românesc Prodromu - Athos - Ellada                                                                                     26 aprilie 1994

Pânã ce mã voi acomoda cu maşina de scris, sã vã spun şi „ frãţiilor dumneavoastrã” ceea ce le-am spus ieri unor tineri veniţi din ţarã în pelerinaj la Sfântul Munte şi care intenţionau sã rãmânã în Grecia ca sã se cãpãtuiascã. Zic: „ Ce cãutaţi mãi în Grecia, Japonia, India, China ori Germania? Ia spuneţi mãi? „ (m-am c-am rãstit la ei!), şi am continuat: „ Înţelepţi-ţi-vã odatã, cã gogoşi mai bune ca în România, vin mai dulce şi tineri mai grozavi ca la noi, nu ve-ţi gãsi cât î-i lumea.” Zic: „ Mããã, la noi e ca la nimeni! Atâtea biserici, mãnãstiri, troiţe, oameni cumsecade (termen unic), tineri minunaţi, copii credincioşi, bãtrâni smeriţi...cozonaci, ouã roşii, colinde...pãduri, munţi, dealuri, câmpii, ape...ţãrani de rang superior, case cu prichici, cãruţe cu boi...pânã şi telefoane legate cu lanţ şi autoturisme cu lacãt la portbagaj.” Dupã ce le-am mai înşirat şi altele asemenea, le-am spus din nou: „ Unde ve-ţi mai întâlni mãi toate acestea? Unde? Ve-ţi mai gãsi oare un locuşor în lumea aceasta, ca la întrebarea-De ce domnule nu vrei sã faci cutare lucru? – sã puteţi rãspunde în toata libertatea – D’aia, dom’le! ? Sau credeţi cã ve-ţi mai întâlni pe undeva ţãrãncuţe ca la noi, cu blugi pe corp şi cu pantofi cu toc înalt, ducându-şi zâmbitoare vãcuţa la izlaz? Mããã, voi aţi trãit legaţi la ochi pânã acum? Sau aveţi un cartof în loc de inima?...

            Târziu, m-au întrebat de ce m-am facut cãlugar, de unde sunt...şi altele de genul ãsta.

            Scumpii mei, vã rog sã nu vã supãraţi cã am început astfel, dar de aici de unde mã aflu eu, unicitatea poporului nostru, şi frumuseţile ţării-mai ales când eşti lipsit de ele-sunt cu totul incontestabile. Acum nu vã mai vorbesc din auzite. O spun din toata inima şi simţirea.

            Cu puţine zile în urmã intrã în chilie la mine un pãrinte, şi dupã câteva minute de şedere mã întreabã curios: „ Frate Ioane, da, ş-ai matale în sãculeţul aşela de la capul patului bre? Şe sfinte moaşte ai ascuns acolo? Îi rãspund scurt: „ Nu sunt moaşte, e pãmânt!” El: „ Aaa! Pãmânt, ca sã te gândeşti la moarte! Daaa!”. Eu: „L-am pus aici nu ca sã mã gândesc la moarte, ci la România, cã de acolo l-am adus...”

            Iubiţii mei, sper sã nu fiu înţeles greşit tocmai de frãţiile voastre de ce gândesc astfel. De altfel, în mai toate discuţiile pe care le-am avut cu voi, pe aceste doua idei am construit totul: ORTODOXIE şi ROMÂNISM. În „ a fi” , al nostru, acestea douã se gãsesc unice, distincte şi unite. Dacã vã ve-ţi cerceta structura moleculei de ADN, o sã observaţi cu claritate existenţa a doua tipuri de microparticule, lipite şi totuşi distincte: ortodoxe şi române.

            Aceasta i-am spus-o unui individ încã de când eram în ţarã şi intrigat de ce tot îi dau cu românismul, îmi explicã cu întrebarea:” Dar de unde ştii tu ca în Piaţa Universitãţii au fost numai tineri şi toţi creştini? Prea exagerezi! – cãci pe aceastã temã purtasem discuţia – Îi rãspund cu frumosul, dupã ce am tras bine aer în piept:” Bããã, toatã lumea a auzit strigându-se acolo: „ VREM LIBERTATE!”, „JOS COMUNISMUL!”, „NU PLECÃM!”, Ia spune-mi tu mie, ai auzit tu cumva strigându-se:” BONZAIII”, sau:”HARE KRISHNA”, ori ţipete de indieni? Ce-au fost mãi ãia care au strigat? N-au fost români? Nu s-a strigat în româneşte? N-au fost creştini? Cãci eu am vãzut cum stau în genunchi şi nu în „LOTUS”, „MABU”, sau „KIBA DACHI”. Cã şi-au fãcut cruce şi nu altceva... În cele din urma s-a lãsat pãgubaş ca sã mai spunã ceva împotriva unicitãţii caracterului creştino-român al Revoluţiei.

            Dragii mei, lãsând gluma mai într-o parte, cu toatã sinceritatea vã mãrturisesc cã îmi este tare dor de voi şi cã îmi lipsiţi foarte mult. Absenţa voastrã de lângã mine (cãci în mine vã port prezenţi mereu) apasã greu pe sufletul meu, mã face sã suspin şi sã oftez, sã lãcrimez şi sã sufãr. Adeseori cad la rugãciune şi cu gândul şi cu inima la voi, încerc , dupã putere, sã-i mulţumesc Domnului cã Şi-a fãcut o aşa de mare milã cu mine, dându-mi sã vã cunosc! Sã aveţi cu toţii încredinţarea cã acest „soi” de prietenie a noastrã, este o „lucrare” a lui Dumnezeu cu noi, nicidecum o întâmplare. Mã bucur mult pentru voi, vã admir şi vã preţuiesc foarte. Am gãsit şi luat de la voi atâta curaj, energie, dragoste, milã, bucurie, speranţe, gânduri frumoase, cuvinte de suflet mângâietoare, atâta nevinovãţie, rãbdare, curãţie, smerenie, supuşenie, înţelepciune şi mai ales tãria voastrã în credinţa ortodoxã. Da, nu exagerez cu nimic. Este de admirat silinţa voastrã de a rãmâne în Hristos.                                                                                             

 A consemnat: Iulian Gavriluta                                                                                                                       (Va urma )

P.S. Articolele au aparut in Revista de cultura national-crestina "ORTODOXIE SI ROMANISM", editata la Buzau (un numar mai vechi al revistei poate fi consultat AICI )