Un batran partizan din Muntii Buzaului ne povesteste ceva intereant, int-o zi de vara, sub ciresul din curtea sa: “…Trântind uşa cu putere, Bogdănescu, împreună cu ai săi ciraci, au aruncat ca pe o zdreanţă în mijlocul dormitorului, un om plin de sânge şi gemând de durere. Deşi era în jurul vârstei de 52-55 ani, părea de 70, atât era de gârbovit şi de slăbit. S-a dat dispoziţie să i se facă loc pe prici şi după vreo 30 de minute i-au fost aduse şi bagajele, semn că transportul era legalizat.

Era dl. Dr. Simionescu, o somitate a medicinii româneşti, care era maltratat de nişte tineri, cărora putea să le fie tată şi care, pe deasupra, erau în marea majoritate foşti studenţi la medicină. A doua zi, la şantier, a fost pus la cele mai grele munci, unde nu a putut face faţă, spre hazul şi satisfacţia torţionarilor. Seara, conform aşteptărilor, am fost scoşi – noi bandiţii – în frunte cu dl. Simionescu pe interval, bătuţi bine şi apoi obligaţi să facem curăţenie sub priciuri (spaţiile respective erau curate lună, dar era un pretext de a ne umili şi de a ne lovi mai uşor în fund). Am încercat să intru în vorbă cu domnia sa, dar nu mi-a răspuns, bănuind probabil că sunt iscoadă. Noaptea urmau şedinţele la camera mică, cu dl doctor şi spre norocul nostru (cât de groaznic poate fi uneori norocul) noi cei veniţi recent în brigadă, eram lăsaţi pe planul doi. După câteva seri, am făcut o nouă tentativă de a intra în vorbă cu dânsul şi spre bucuria mea mi-a răspuns. Prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost: „Ce au cu voi de vă bat ca şi pe mine, doar sunteţi nişte copii?”. I-am răspuns scurt: „Încercăm şi noi să rezistăm şi să nu facem ca ei!” Culmea, a încercat să ne insufle curaj, în ciuda torturilor la care fusese spus. Nu puteam vorbi prea des, decât doar atunci când prin preajma mea era un camarad de nădejde, în special Florin Marin sau Cicerone Ionescu. După câteva seri, mi-a zis că vor să denunţe o serie de intelectuali de prestigiu, cu care ar fi acţionat împotriva regimului. Mi-a mai spus că are câteva coaste fisurate, dar nu vor să-l ducă la infirmerie, pentru că doctorii de acolo sunt tot bandiţi. După alte câteva seri mi-a spus: „Nu m-au lăsat până nu le-am dat un nume!” Că a dat un nume real sau unul fictiv ca să-şi mai prelungească agonia, nu ştiu, dar am fost extrem de surprins de ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat sub prici: „Bieţii de voi, cred că eu voi fi salvarea voastră. Au urmat câteva zile de relativă acalmie după care, într-o noapte, l-au bătut cumplit. Probabil că au constatat că numele dat atunci a fost fictiv. Prin această dezlănţuire de ură am dedus că Bogdănescu a fost muştruluit bine, că s-a lăsat păcălit.

A doua zi, pe şantier, în jurul orei 11 m-am îndreptat spre wc, care era într-o margine, la 5-6 m distanţă de sârmele care marcau zona interzisă (zona de pază). Dintr-un al punct al şantierului se îndrepta spre wc şi dl doctor Simionescu, am văzut pe faţa lui un uşor licăr de bucurie şi mi-a şoptit trei cuvinte pe care nu le voi uita cât voi trăi: „Nu mai rezist!” şi am intrat fiecare în câte o cabină, dar pentru că n-am auzit nici un zgomot specific acestui loc, m-am uitat printre spaţiile dintre scândurile peretelui despărţitor. Spre surprinderea mea, dl. doctor stătea cu mâna pe uşa întredeschisă privind cu atenţie spre şantier. Mi-am dat seama mai târziu că vrea să se asigure că nu-i nimeni pe aproape, ca să-i poată zădărnici tentativa. După câteva zeci de secunde a luat-o la fugă (neaşteptat de repede) şi a intrat în zona interzisă, simulând o evadare. Am auzit somaţia repetată cred că de două ori, după care o rafală de pistol automat a curmat viaţa unui om, care pentru mine – şi nu numai pentru mine – rămâne un erou.

S-a dat imediat alarma, ne-am strâns cu toţii la locul de adunare, am fost număraţi şi apoi culcaţi cu faţa la pământ. Domnul doctor a fost adus la câţiva metri de noi şi acoperit cu o rogojină. Un tânăr caporal care era şeful gărzii şi-a dus mâinile la cap şi-a strigat cu disperare: „Ce mi-ai făcut, Bogdănescule?!” Am fost urcaţi în camioane şi  duşi la lagăr. Am avut o după amiază de odihnă, dar cui îi pria o astfel de odihnă, obţinută cu preţul unei vieţi?

Seara am asistat la o scenă revoltătoare, dar şi de o tristeţe fără margini „pomana domnului doctor Simionescu”.

Cu câteva zile mai înainte, dl. doctor avusese vorbitor şi familia mai avea încă resurse materiale şi îi adusese un pachet destul de consistent şi dublu decât raţia oficială. Seara, după numărătoare, Bogdănescu, afişând un aer degajat a invitat prietenii la pomană. Au întins pe masa din mijlocul dormitorului toate alimentele şi aproximativ 20 de studenţi se înfruptau cu nesaţ din ce pofteau.

Nu ştiu nici astăzi ce se petrecea în sufletele acelor oameni. Dar mai aveau ei suflete? Dar mai erau ei oameni?

s-a scris şi chiar s-a fabulat mult în legătură cu moartea domnului dr. Simionescu. Unii au localizat evenimentul într-o altă colonie, alţii că a fost chiar o tentativă de evadare, iar alţii că a fost împuşcat sau aruncat în sârme, chiar de Bogdănescu. Toate aceste versiuni nu sunt reale.

Autorii lor, pornind de la un fapt real, moartea domnului doctor Simionescu, au povestit ce-au auzit de la alţii şi eventual au mai adăugat câte ceva. afirm cu toată responsabilitatea, că evenimentele descrise mai sus s-au petrecut întocmai, ca să mă exprim într-un limbaj statistic, poate exista o marjă de eroare de cel mult 3-4 % în special în pivniţa unor detalii. Cert este ca domnul doctor Simionescu a fost determinat să se sinucidă, datorită tratamentului inuman la care a fost supus şi mai ales pentru a evita să dea numele unor prieteni care ar fi putut fi arestaţi.

Fapta domniei sale nu poate fi considerată ca un act de laşitate, condamnat de morala creştină, ci ca un act de mare curaj şi mai ales de dragoste faţă de semeni.

După vreo zece zile de la acest eveniment, timp în care pe feţele torţionarilor se citea neliniştea, în timp ce noi ne bucuram de o binemeritată pauză (acelaşi paradox, bucuria unora se baza pe nenorocirea altuia) într-o duminică – a se reţine că cele mai importante evenimente se petreceau duminica în jurul orei 10, un coraliu intră în dormitor şi citeşte două liste; una cu 9-10 nume de torţionari în frunte cu Bogdănescu şi tot cam atâtea nume dintre cei mai persecutaţi dintre noi, printre care eram şi eu. S-au format două şiruri păzite de câte un coraliu şi am fost duşi într-o zonă apropiată administraţiei, dar mai puţin vizibilă (în spatele unor magazii). Nu ni se dădea voie să vorbim între noi, aşa că aşteptarea era chinuitoare. Rând pe rând, fiecare era chemat în biroul ofiţerului politic şi reţinut cam o jumătate de oră. Au fost mai întâi torţionarii, după care am urmat noi. Se citea pe feţele lor îngrijorare. Când mi-a venit şi mie rândul, în biroul respectiv era o singură persoană, renumitul loc. colonel Zeller. O intuiţie care rareori m-a înşelat m-a făcut să cred că va fi o anchetă, legată de cazul Simionescu şi că nimic nu va mai fi ca înainte.

După câteva întrebări uzuale, Zeller mi-a adresat o întrebare directă: „De ce eşti bătut de studenţii din brigăzile 13-14?” Am avut un moment de nelinişte şi am încercat să neg, dar Zeller mi-a spus: „Nu are rost să pierdem timpul negând, au recunoscut chiar ei”. Mi-am revenit şi i-am povestit ce am relatat mai sus, citând mult mai multe nume ale torţionarilor şi relatând în amănunt despre noaptea Sf. Bartolomeu şi mai ales despre cazul domnului doctor Simionescu. Nu m-a întrerupt nici măcar o dată. După ce am terminat m-a întrebat: „De ce nu raportaţi la administraţie?” Răspunsul meu a fost scurt: „Toţi care au raportat au fost bătuţi şi mai rău!” „Vrei să spui că administraţia ştie şi nu ia măsuri?” „Dar pe ce te bazezi când faci asemenea afirmaţii?”

Din aceste brigăzi se recrutează brigadieri spărgători de norme ca să silească lumea la muncă. Li s-au dat instrumente muzicale ca să acopere strigătele de durere şi deznădejde ale celor schingiuiţi, vorbele şefului gărzii, atunci când a exclamat: „Ce mi-ai făcut, Bogdănescule!?” Nu m-a lăsat să mai continui, spunându-mi „Suficient!” A urmat o pauză apăsătoare, după care mi-a spus: „De azi înainte nimeni nu te mai bate sau insultă. Dacă totuşi se va mai întâmpla asta, ieşi imediat la raport la comandant!” Înainte de a pleca, mi-a spus pe un ton care părea şi o recomandare, dar şi un ordin: „Ziua de azi nu a existat în viaţa ta!” Greu de tălmăcit aceste vorbe. E posibil ca el să fi iniţiat acea anchetă, fără ştirea superiorilor lui, pentru a realiza dimensiunea la care a ajuns, acţiune printre ai cărei iniţiatori a fost şi el; poate că bănuia că cineva va plăti oalele sparte şi că nu este exclus să fie sacrificat sau poate chiar vroia să fie iniţiatorul eradicării acestui flagel demenţial. Timpul mi-a confirmat faptul că se aştepta să fie sacrificat pentru ca Zeller a sfârşit prin a se împuşca.

Ne-am întors la dormitor după ora stingerii, cina era oprită în castroane, dar nu ne-am atins de ea, ci mi-am scos din geamantan ce aveam mai bun de acasă şi împreună cu Florin Marin şi Cicerone Ionescu mi-am permis o cină bogată. Era prima dată când nişte bandiţi se manifestau aşa pe faţă. Am simţit atunci zeci de perechi de ochi aţintiţi asupra noastră. Unele priviri trădau îngrijorarea, dar în cele mai multe se citea speranţa.

Au urmat într-adevăr zile mai bune pentru noi, mai ales că Bogdănescu cu 7-8 locotenenţi au fost duşi la închisoare. În încheierea acestui capitol, ţin să spun că moartea domnului doctor Simionescu a avut ecou internaţional. La scurt timp, nişte civili ne-au comunicat că s-a vorbit la posturile de radio străine despre eveniment.

Soţia domnului doctor a venit la vorbitor şi, când i s-a spus că soţul ei a fost transferat la altă închisoare, a început să plângă şi să ţipe spunând: „Criminalilor, mi-aţi omorât soţul!”...

S-a mai auzit că un subofiţer din trupele de securitate, care asigurau paza, ar fi fugit peste graniţă, relatând despre atrocităţile de la Peninsulă.

Un lucru este cert, că sinuciderea domnului doctor Simionescu a făcut atâta vâlvă, încât peste tot în închisori s-au sistat schingiuirile sub pretextul reeducării.

Mihai Timaru, unul din supravieţuitorii camerei morţii de la gherla, mi-a spus cu câteva săptămâni în urmă, că el şi alţii ca el n-ar fi scăpat cu viaţă dacă nu intra în sârme domnul doctor.

Sute sau mii de oameni îşi datorează viaţa acestui mare martir.

                                                                        Octavian Fornico