De obicei, o recenzie urmează apariţiei unei cărţi, cel mult este simultană cu ea. Pare o năzdrăvănie să scrii o recenzie la 23 de ani după apariţia unei cărţi. Şi totuşi...      Am citit acest roman (Drumul prin Pădure, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989) deoarece simt o atracţie stranie pentru Munţii Buzăului şi cunoşteam obiceiul lui Corneliu Ştefan de a-şi presăra scrierile, mai mult sau mai puţin voalat, cu elemente din această zonă.

 Ca roman, cartea mi s-a s-a părut banală: subiect banal, acţiune banală, chiar şi o scriitură banală. Fiind la bază ziarist, Corneliu Ştefan se pricepea de minune să scrie condensat, o dovedesc articolele sale şi cărţile sale de proză scurtă (După anchetă; La noapte, cotidianul; Expediţie la apa vie, ş.a.). Când face însă trecerea la roman, ratează, şi chiar ne putem întreba de ce o face, de ce alege să navigheze în aceste ape nefamiliare lui. În fine.

            Dacă ceea ce căutam despre Munţii Buzăului poate fi condensat la o pagină, maxim o pagină jumate, cititorul răbdător (deoarece chiar trebuie să fii răbdător pentru a citi „Drumul prin pădure”) va fi  recompensat de două pasaje, care salvează lucrarea. Ambele sunt scurte, în stil gazetăresc şi reprezintă laterare ale subiectului narativ propriu-zis.

Barza (subtitlul îmi aparţine)

            „- Am cerut să văd şi eu barza. Moşul a deschis uşa şi ea a intrat păşind ca o văduvă bătrână şi afectată, cred că din cauza piciorului proaspăt vindecat, a ridicat ciocul, i-am întins degetul pe care l-a apucat delicat şi l-a ţinut aşa câteva secunde până s-a convins că nu e detaşabil. Mi-a întors apoi spatele, uşor jignită şi a plecat cu aceeaşi distincţie demodată. Am observat că vânătorii, strânşi pe scaune la perete, cu pahare şi căni de ţuică în mâini, n-au râs ca până atunci, ci au privit-o aşa cum ai fi privit o fată bătrână, nefericită în teatrul ei. Moşul ne-a spus că barza fusese lovită cu pietre în cui­bul din salcâm şi că de acolo căzuse a doua zi dimineaţa. N-a mai putut să-şi ia zborul, nu pentru că avea vrea rană la aripi, ci pentru că se întâmplase ceva cu înche­ietura piciorului şi nu-şi putea lua avânt de jos. Cea­laltă barză, femela, a crescut singură puii şi, odată cu toamna, a plecat... Când am văzut-o eu, era tot aşa iarnă, se vindecase şi eram curios ce se va întâmpla primăvara, când barza se va întoarce la cuib cu un nou soţ. Trebuie să ştii că familiile de berze nu se destramă niciodată, rămân unite până ce unul dintre cei doi moare. Ori acum soţul dispărut era sănătos... La începutul lui mai, am revenit în sat imediat ce am aflat că primele stoluri sosiseră în Balcani şi trecuseră Dunărea. L-am rugat pe secretarul asociaţiei de acolo să-i comunice moşului să ţină barza în casă până vin eu... Am ajuns spre seară, eu nu prea văd bine la distanţă, fără ochelari, dar atunci am distins imediat în cuibul mare de pe stâlp, vechi de cel puţin 20 de ani, două berze. Deci îşi găsise un nou soţ, probabil mai tânăr. Dimineaţa moşul a dat drumul berzei care-şi petrecuse iarna plimbându-se dintr-o ca­meră în alta, jos, pe pragul cerdacului. Imediat, sus, în cuib s-a produs o mişcare de suspiciune. Una dintre berze a rămas nemişcată, privind cu capul îndoit mult, probabil pentru a distinge ce se petrece în prag. Noi am intrat în casă, uitîndu-ne acum pe geam. Cea vindecată a făcut un efort de desprindere, reuşit pe jumătate, apoi încă unul şi s-a desprins greoi înălţindu-se într-un ocol mare şi a aterizat lângă cei doi. Mă aşteptam, aşa cum în general legile selecţiei o cer, să se încingă o luptă în­tre masculi. Dar cea care a început să se agite cu tărie, lovind cu ciocul şi aripile, a fost ea, nu s-a lăsat până nu şi-a gonit noul soţ, urmărindu-l şi în zbor, mult timp, până ce l-a văzut dispărut din raza de vedere a cuibului. Când s-a întors, s-a aşezat cuminte, ca o cloşcă pe cuibul ei, ciugulind şi potrivind rămurele în cuib. Barza vin­decată îşi ridicase piciorul înzdrăvenit sub aripă şi în­cremenise aşa. Vezi domnule, a concluzionat moşul, şi păsările astea, ca şi oamenii, înseamnă că a ţinut mult la el...”

            Nu ştiu dacă este reală sau nu, după cum nici autorul nu lasă a şti. Totuşi povestioara este superbă. Comparaţi cu unele producţii cinematografice al căror scenariu se potriveşte celui de mai sus şi veţi crede că uneori, animalul pare a fi superior omului.

            A doua povestire este şi mai incredibilă, deşi o cercetare la faţa locului este posibil să-i identifice elementele de adevăr.

Omul potrivit... (subtitlul îmi aparţine)

            „În capătul din vale al satului Văvălugi, cam la un kilometru de gospodăria familiei Pâslaru se află can­tonul de bârne al pădurarului Osman. Cantonul a fost ridicat pe vremea când Văvălugii era sat cuprins, cu peste 200 de familii, şcoală generală şi preot de paro­hie, din nevoia de a se pune capăt tăierilor ilegale de lemne. Pădurarul, de fel din Dara, şi-a convins nevasta să se mute la canton odată cu fiica ei din prima căsă­torie, elevă în treapta întâi la liceul veterinar din Lunci. Cum a venit, pădurarul şi-a început patrulările tot mai insistente în raza ocolului, depistând unul câte unul pe toţi tăietorii clandestini care făceau scânduri la fierăs­trăul cu balans al lui Rotărescu. Nu s-a lăsat până nu i-a făcut dosar de trimitere în judecată proprietarului de fierăstrău manual, pe motiv că nu poate dovedi provenienţa trunchiurilor de molid din curte. Ce e drept, Rotărescu a recunoscut încă de la postul de miliţie din Dara că tăiase copacii din plantaţie fără forme legale, aşa că a fost condamnat cu circumstanţe numai la 6 luni închisoare, deşi procurorul ceruse un an. La scurt timp, cantonul pădurarului Osman a început să fie ară­tat cu degetul, căci până atunci nu se mai pomenise în Văvălugi oameni trimişi la puşcărie. Într-o zi chiar clă­direa din bârne a luat foc, pe când toţi ai casei erau plecaţi, dar Osman a primit aprobare să o reclădească. Le-a convins pe nevastă şi pe fată să revină la Dara, ultima numai în vacanţă, şi totul a intrat în normal, cu alte cuvinte, el rămânând la fel de vigilent şi neîndu­plecat. Până la urmă oamenii s-au obişnuit cu umbla­tul după aprobări pentru defrişat material lemnos, dar nu s-au împăcat deloc cu gândul că nu-şi mai pot paşte vaca şi viţelul prin luminişurile din marginea pădurii.

            - Nu e voie, luaţi aprobare de la Direcţie...

            - Pentru atâta lucru? Doar nu se prăpădeşte iarba, şi aşa, nu vezi că noi nu avem păşune aici, pe maidanele astea cu piatră?

            - Nu ştiu, asta trebuie să vă spun, asta trebuie să vă interzic.

            Oamenii au început să-şi vândă vitele, să se mute pe la rude în Dara sau Găvanele, comuna de peste mun­te. Drumul s-a spart, iarna abia de mai putea urca o căruţă pe el şi numai atunci când trebuia să se apro­vizioneze magazinul mixt. S-a desfiinţat şi magazinul, şcoala şi-a lichidat în trei ani clasele şi a rămas doar cu 1-4 la simultan. Anul următor n-au mai ajuns co­pii nici pentru clasele primare şi satul a rămas fără şcoală. Preotul din Dara a înghiţit şi parohia din Văvălugi. Osman a rămas singurul locuitor de pe raza satu­lui cu serviciu permanent la stat. Nu şi-a pus niciodată problema dacă între venirea lui şi depopularea satului ar fi vreo legătură, deşi nevasta, Ioana, care îl ştia de om aşezat, cu vorbă înceată şi sănătoasă i-a spus odată ceva care putea fi luat drept o intervenţie în favoarea satului în destrămare... Şi dacă i-ai mai lăsa să-şi pască vitele în pădure, ce-ar fi? Noi nu creştem vaca şi tăuraşii cu iarba tăiată din pădure? Ce crezi, că mi-e uşor să umblu cu sacul în spinare toată ziua?... Aşa e co­rect, a spus el, nimeni nu interzice să tai iarba din pădure... Ea n-a mai insistat. Tot aşa se certase cu băr­batul dintîi, o dată, de două ori, pînă şi-a găsit alta... De la un timp nOsman n-a mai  avut pe cine surprinde că taie lemne fără forme legale şi nici n-a mai văzut femei furişându-se cu vacile în pădure... În sat erau numai capre acum, care păşteau peste tot, pe ulucile aţinate, prin ogrăzile părăsite, pe coastele pietroase, numai în pădure nu.”

            Un om care-a pus pe fugă un sat. Mai ceva ca-n basmele cu zmei...

            Corneliu Ştefan a murit de ceva timp, şi prin moartea lui judeţul Buzău a pierdut un gazetar valoros.

Vlad-Ionuţ Musceleanu