Rautate dincolo de moarte! Din intamplarile preotului vrancean Giorgica Vatra!

cimitir cruce moarteAveam scris de mai mult timp articolul acesta dar ceva mă reținea să împărtășesc cu ceilalți gândurile mele. M-a convins că este necesară publicarea, o întâmplare recentă. Unii dintre dumneavoastră știu că administrez o firmă de servicii funerare. Într-o dimineață am fost solicitat să transport de la morgă la una dintre capelele funerare ale orașului un decedat. Pentru că biserica de care aparținea familia nu avea cameră mortuară au apelat la un preot dintr-o parohie vecină. Primind acceptul am dus sicriul cu trupul neînsuflețit și am așteptat cântărețul să deschidă capela. După mai mult timp, acesta a venit direct la mine și mi-a spus:

- Nu mai primim mortul la noi la capelă.

- De ce? Am întrebat mirat.

- Pentru că l-ați adus dumneavoastră cu mașina.

- Dar eu prestez un serviciu. Nici măcar nu îl cunosc pe decedat. Este spovedit de părintele lui paroh, tot el va face slujba, nu are nici o legătură cu mine.

- Așa a spus părintele meu și eu așa vă spun.

- Până la urmă de ce îmi spuneți mie? Spuneți asta familiei. Eu merg unde decid dânșii.

Vă este lesne de imaginat mirarea oamenilor când au primit vestea. Mirarea și indignarea. Până la urmă tot cei doi preoți au găsit soluția: ne-au trimis la capela mortuară a unuia dintre cimitirele orașului și astfel omul a putut să aibă parte de o înmormântare decentă.

Credeți că această atitudine brutală este ceva izolat? Vă înșelați, și spre edificare vă mai prezint o situație asemănătoare.

   Acum câteva săptămâni preotul pe stil vechi al urbei îmi povestea despre un incident similar. Deși familia unui decedat din parohia lui avea de mulți ani concesiune pentru un loc de îngropare la un cimitir parohial, administrat de Biserica Ortodoxă Română (în continuare BOR), a fost refuzată înhumarea de către preotul- administrator pe motiv că aparține altei structuri religioase.

Dacă vom lega acest fel de a acționa de setea aceleiași structuri religioase de a obține proprietatea asupra cimitirelor, bisericilor, terenurilor și clădirilor, îngrijorarea devine justificată. Spre mărturie vă aduc câteva acțiuni în acest sens ale episcopului local.

   Un părinte pensionar îmi povestea că ctitorul bisericii din satul în care a slujit, după ce a donat bani pentru refacerea acoperișului locașului de cult, a fost invitat de către un consilier eparhial să se întâlnească cu episcopul locului, oficial cu scopul de a-i mulțumi pentru donație, dar neoficial pentru a stabili statutul acelei biserici. Aceasta pentru că Episcopia locală nu are nici un act de proprietate asupra acelei construcții, ceea ce, în viziunea episcopului este inacceptabil.

   Este de actualitate impunerea aceleiași Episcopii adresată preoților din subordine de a aduce la ”centru” actele de proprietate ale bisericilor. În cazul unor ambiguități în privința dreptului de proprietate există un ordin strict de a acționa în instanță pentru remedierea ”problemei”.

Eu însumi am fost somat acum câțiva ani să fac același lucru, pentru că terenul pe care a fost ridicată biserica nu era în proprietatea parohiei ci a Primăriei locale. Mai precis terenul fusese dat în folosința parohiei prin concesionare gratuită pe toată durata construcției. Am făcut cererea către Primărie, și cum era firesc, am fost refuzat.

Alți preoți mi-au comunicat că până la sfârșitul anului trecut au avut obligația să rezolve problemele de natură patrimonială similare. Am informații neoficiale că și pentru cimitire ar exista o asemenea directivă și că unii preoți ar invita enoriașii din comunitățile lor să contribuie financiar pentru angajarea de avocați, care să pledeze în instanță spre a obține dreptul de proprietate asupra terenurilor și cimitirelor.

   Toate aceste fapte m-au făcut să mă aplec cu mai mare grijă asupra legislației în domeniu și doresc să împărtășesc cu dumneavoastră ceea ce am descoperit.

   BOR este unul dintre cele 18 culte recunoscute de Statul român. Este cultul majoritar, având în componența sa aproape 90% din populația țării. Din această cauză are tentința de a monopoliza viața religioasă din țară. Acest lucru este, însă, ilegal, atât din punct de vedere al Constituției cât și și al Legii privind libertatea religioasă 489/2006. Aceste legi spun clar că Statul român este laic și că același Stat se angajează să nu creeze nici un fel de privilegiu, nici unei structuri religioase, chiar majoritară: Legea 489/2006 ”Art. 9 (1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee.

(2) Cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.”

   Cultul BOR are un Statut de funcționare aprobat prin Hotărârea nr. 53/2008 a Guvernului României. Dacă din punct de vedere teoretic cult înseamnă atât conducătorii cât și membrii, în realitate administrația cultului este beneficiara tuturor drepturilor. Membrii simpli ai cultului, deși finanțatorii structurii religioase au doar obligații. Ei ctitoresc bisericile, ei ridică clădirile necesare, ei donează terenurile, ei îngrijesc proprietățile, ei contribuie la salarizarea preoților, ei cotizează constat direct și indirect prin numeroasele și consistentele taxe ce se virează administrației episcopale… Toate proprietățile, însă, prin Statut, nu le mai aparțin credincioșilor. Episcopul devine proprietarul și orice implicare a enoriașilor în deciziile importante nu mai sunt legale și acceptate.

   Prin acest Statut cultul poate deveni ușor proprietarul unor bunuri pe care nu le-a finanțat. Astfel, bunurile socotite sacre: biserici, capele, cimitire, intră în proprietatea cultului prin sfințire. Dreptul de proprietate al acestor proprietăți nu poate, apoi, să fie contestat în instanță. Astfel, Legea privind libertatea religioasă în art. 27, 1, spune că: ”bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului... sunt insesizabile și imprescriptibile.”

În mod practic atunci când un episcop sfințește o biserică, la care a trudit mulți ani o comunitate, cultul devine, pentru totdeauna, proprietarul acelei biserici. Ctitorii, donatorii nu mai au nici un drept de proprietate asupra acelei clădiri.

   Spre exemplu Catedrala Mântuirii Neamului care a fost sfințită în ziua de 25 octombrie a anului recent încheiat, deși a fost finanțată doar în proporție de 1/3 din donațiile credincioșilor și de 2/3 de la Stat și diverse subunități ale Statului (Primării, Consilii județene, Consilii locale etc.) prin sfințire a intrat în patrimoniul cultului, iar donatorii nu vor avea nici un drept asupra proprietății sale.

Dacă legislația privind statutul cultelor și laicitatea Statului este clară, în practică nu se întâmplă așa. Profitând de susținerea și încrederea necondiționată a oamenilor, dar și de slăbiciunea politicienilor, BOR are acum o poziție de forță în societate. Pe cât de dârz își apără drepturile, pe atât de rece este relația cu proprii membri.

   Aceiași atitudine de forță se observă și în privința administrării cimitirelor.

Funcționarea cimitirelor și a ceremoniilor funerare este legiferată strict, începând cu anul 2014, prin legea nr. 102/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 520 din 11 iulie 2014.

În art. 2 (1) această lege arată că: ”Oricine are dreptul la o înmormântare decentă și la aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului. (2) La stabilirea locului de veci și organizarea serviciilor funerare, persoanele în drept și prestatorii serviciilor funerare sunt obligați să colaboreze între ei, să țină cont de voința exprimată pe timpul vieții de către defunct sau, în lipsa acesteia, vor ține seama de apartenența religioasă a defunctului.”       

Art. 5(3), al aceleiași legi spune că: ”în localitățile în care nu există cimitire comunale și unele culte nu dispun de cimitir propriu, persoanele decedate care au aparținut respectivelor culte vor fi înhumate potrivit ritului propriu în cimitirele existente în functiune, excepție făcând cimitirele existente în funcțiune ce aparțin cultelor mozaic și musulman.”

Legea este clară, drepturile și obligațiile sunt stabilite, dar iată că se mai întâmplă și abuzuri. În litera și în spiritual legii amintite, spre exemplu, legislația internă a BOR ce interzice preoților să slujească în cimitirele private este în flagrantă contradicție cu legea Statului roman, și cu siguranță, în timp, se vor găsi oameni care să o conteste la Curtea Constituțională.

   Este firească întrebarea următoare: care este miza acestor frământări? Și de ce atâta insistență pentru clarificarea dreptului de proprietate? Și de unde vine acestă agresivitate a funcționarilor cultului?

   Pentru oricine este clar că miza acțiunilor despre care scriam la început, este creșterea patrimoniului. Și BOR, deși ezită să recunoască, este cea mai bogată persoană juridică a țării, urmată de Petrom. Legea 489/2006, privind libertatea religioasă, definește cultul drept persoană juridică de utilitate publică, adică un fel de fundație, de asociație. Aceste bunuri, socotite sacre, deci, nu mai aparțin poporului român. Acest lucru trebuie evidențiat. Poate de aici și aroganța multora dintre episcopi. Distanța dintre popor și episcopi e din ce în ce mai vizibilă, episodul plecării ierarhilor de la sfințirea Catedralei Neamului arătând, cred eu, cel mai bine aceasta.

   Însă nu doar patrimoniul este cel vizat de acțiunile menționate. Existența patrimoniului este de natură să țină cetățenii legați de acest cult. Astfel, având bisericile în proprietate credincioșii, vor, nu vor, ajung să meargă și să le finanțeze și să susțină cultul. Chiar și cei mai îndărătnici dintre membri tot trebuie să intre în biserică măcar de trei ori: la botez, la cununie și la înmormântare. Astfel ei sau familiile lor contribuie, vor, nu vor, la finanțarea cultului. Prin Statutul intern serviciile religioase importante se fac doar în biserică. Spre exemplu cununiile nu pot fi făcute decât în interior, deși, după umila mea părere, vara tare frumos ar fi să se facă în aer liber, doar toată creația este biserica lui Dumnezeu. Chiar și cei ce declară că Dumnezeu ”iubește lemnul și spațiile mici” tot la biserici monumentale, cu trepte înalte pentru poza de final, frumos pictate și cu cor vor să se cunune. Indiferent cât ar costa.

   Să nu vă imaginați că miza dobândirii proprietății asupra cimitirelor vine din grija față de trupurile celor morți. Acum vreo trei ani episcopul local afirma că riscul existenței și funcționării cimitirului privat din orașul vecin, era că proprietarul îl putea vinde și osemintele celor înhumați acolo ar fi putut fi aruncate la gunoi. Era aceasta o ”mare și gogonată minciună”. Legea este, de altfel, foarte clară în acest sens. Pentru a înțelege voi reveni la cele întâmplate cu credinciosul de rit vechi de la începutul articolului. Clericii BOR doresc să țină captivi cât mai mulți cetățeni în cultul lor prin inducerea fricii că nu vor mai fi îngropați în mormintele strămoșilor. Și nu este corect. Gândiți-vă că acea familie avea în concesiune locul de mulți ani. Acolo erau îngropați strămoșii lor. Pentru ei era un loc drag și sfânt, dar au trebuit să îl părăsească. Plătiseră concesiunea, taxa anuală, erau, deci, până la sfârșitul concesiunii proprietarii acelui loc de îngropare. Și totuși familia a fost refuzată și a căutat loc de îngropare la cimitirul administrat de Primărie. Poate că este legal, dar moral sigur nu este. Și nici corect față de familia aceea. Să presupunem că o familie ce are concesiune de multe generații la un cimitir ce aparține BOR părăsește acest cult și merge la altă structură religioasă. Sunt doar câteva posibilități: să mențină concesiunea mormântului strămoșilor lor și ei se îngroapă la cimitirul Primăriei, să păstreze concesiunea și se îngroapă tot acolo, familia mințind preotul BOR în legătură cu aparteneța religioasă, ori cer banii pe concesiune și pe taxa de întreținere și duc rămășițele strămoșilor lor în alt cimitir. Destul de complicat, nu?

Să presupunem că un refuz similar s-ar petrece la țară, unde este un singur cimitir, administrat de BOR. Ce s-ar întâmpla cu membrii altor culte religioase, ai asociațiilor religioase, ai grupărilor religioase sau cu cei liber-cugetători? Ar trebui îngropați în grădina din spatele casei sau în spatele blocului? Nici asta nu ar fi legal. Și nici moral. Legiuitorul a avut, însă, grijă să anticipeze aceste situații, impunând îngoparea oricărei persoane, indiferent de credința sa în cimitirul respectiv.

În final, este clar că partea financiară este esențială, de aici dârzenia conducătorilor BOR de a obține administrația cimitirelor și de a falimenta concurența cimitirelor private. Sumele ce se încasează pentru folosirea locurilor de înhumare sunt impresionante. Spre exemplu concesiunea pe 7 ani a două morminte în orașul Focșani este de 2000 de lei, la care se adaugă o taxă anuală de întreținere a cimitirului. La unul dintre cimitirele ce aparțin BOR taxa anuală de întreținere este de 100 de lei pentru fiecare mormânt. Spre comparație, la cimitirele administrate de Primărie taxa anuală este de 15 lei. Dacă suma de 100 de lei nu pare mare, să înmulțim cu 500 de morminte, sau cu 1000 sau mai multe. Calculul ne arată că se încasează o sumă mai mult decât consistentă. Din plata taxei de întreținere a cimitirului, conform legii ar trebui să fie întreținute aleile, spațiile dintre morminte, gardurile. Dar aceasta, practic, în cimitirele administrate de BOR, în orașul nostru nu se întâmplă.

   Apoi Episcopiile au înființat firme de materiale și servicii funerare, cu puncte de lucru nu numai în orașe ci și la țară, încât credincioșilor li se recomandă să apeleze la serviciile lor. În plus parohiile au făcut camere funerare unde, contra cost, sunt depuși cei decedați. Mai nou parohiile au construit săli de prăznuire în care să se țină mesele de după înmormântări și celelalte pomeniri. Ușor, ușor, în câțiva ani tot ce ține de moartea omului tinde să devină monopolul BOR. Nu un monopol legal ci unul planificat și realizat cu dibăcie de mai marii cultului.

   În concluzie, mai multe probleme se ridică, în mod logic:

- Ce se întâmplă cu ceilalți cetățeni români, nemembri ai cultului BOR? Și să revenim la cazul de la început. Omul a plătit concesiune, întreținere, avea de mulți ani locul de înhumare și la momentul acela s-a văzut deposedat de mormânt. Familia a găsit alt loc în cimitirul administrat de Primăria orașului. Omul astfel, nu a rămas neîngropat. Subliniez, plătise concesiunea, taxa de întreținere, avea dreptul să fie înhumat acolo și totuși a fost refuzat. Strămoșii săi sunt înhumați într-un loc, el în altă parte. Trist.

- Dar dacă asta se întâmpla la țară? Dacă preotul ortodox nu îl primea în unicul cimitir al satului? Pe lângă durerea pricinuită de pierderea celui drag s-ar fi adăugat această șicană.

- Nu este logică decizia episcopului de a impune preoților să angajeze pe banii enoriașilor avocați care să pledeze în instanță pentru clarificarea problemelor legate de proprietatea asupra bisericilor, terenurilor sau cimitirelor. Această pentru că odată procesul câștigat respectivele proprietăți nu mai aparțin enoriașilor ci conducătorilor cultului, administrației episcopale. Este ilogic ca oamenii să plătească pentru ceea ce intră în proprietatea altuia. Dacă tot devine proprietară Episcopia să plătească avocații. La fel cum este ilogică și imorală trecerea construcțiilor ridicate de enoriași în patrimoniul Episcopiilor. Cum ilogică este finanțarea acestor clădiri de la Primării și Consilii Județene. După încetarea finanțării, donatorii nu mai au nici un drept, doar obligații.

- În privința întâmplării care a dus la scrierea acestui articol, și anume oprirea depunerii unui decedat pe motiv că prestatorul de servicii funerare nu este agreat de Episcopie, este o ilegalitate și o brutalitate inutilă. La suferința pricinuită familiei celui decedat ar fi trebuit ca legea să fie aplicată. Ar fi trebuit sa sune la 112 și să reclame abuzul. De această dată nu s-a întâmplat. Cine știe ce va fi data viitoare, dacă va mai fi o situație similară. Ura nejustificată, atitudinea brutală, desconsiderarea oamenilor nu pot decât să îndepărteze pe credincioși de BOR și de preoți.

- Documentându-mă pentru articol am descoperit o inadvertență clară între legea civilă și statutul BOR în privința slujirii în cimitirele private. Din ceea ce știu legea Statului este superioară și aplicabilă în cazul unui conflict. Astfel, dacă legea nr. 102/2014: arată în art.2 (2) că: ”La stabilirea locului de veci și organizarea serviciilor funerare, persoanele în drept și prestatorii serviciilor funerare sunt obligați să colaboreze între ei, să țină cont de voința exprimată pe timpul vieții de către defunct sau, în lipsa acesteia, vor ține seama de apartenența religioasă a defunctului” adică opțiunea familiei obligă preoții și prestatorii de servicii funerare să colaboreze. În același timp legea internă a BOR interzice preoților din subordine să intre să slujească în cimitirele private. Cu alte cuvinte, dacă în cazul voinței unei familii de a îngopa persoana decedată într-un cimitir privat preotul este obligat să slujească, legea internă a BOR oprește preotul respectiv să o facă. Preotul BOR se supune superiorului ierarhic, dar astfel încalcă legea civilă. Complicate sunt, deci, căile Domnului.   

     Însă, dincolo de legi și regulamente, de invidii și lupte interne nu trebuie să uităm niciodată că suntem oameni. Că suntem toți zidirea lui Dumnezeu. Căci toată zidirea și tot pământul sunt ale aceluiași Dumnezeu. Noi suntem frați, iar momentele de bucurie ca și cele triste trebuie să ne unească, nu să ne dezbine. Dumnezeu iubire este! Dumnezeu este Lumină!

Să nu uităm niciodată îndemnul regretatului Patriarh al Serbiei, Pavle: ”Să fii om!”

Pr. Giorgica Vatra (Focsani - Vrancea)

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează