Viata ca o fuga – oamenii strazii!

saracii europeiTrec uneori prin parc în drum spre piață. Lume multă, diversitate. E multă durere în parcul ăla. E la vedere, dar nu e văzută. Pe canapele pensionari, doborâți de griji și boală, cu sacoșele ținute strâns lângă picior, rar zâmbind, mai mult obosiți sau triști, rulând cu greu prin rutina zilnică. Lângă biserică, o bunică stă mai mereu așezată cuminte, cu mâinile în poală.

Nu cere nimic niciodată, dar ochii ii lăcrimează de câte ori primește ceva. Câțiva oameni ai străzii, murdari și cu priviri goale, încercând să se strecoare neobservați și să prindă o canapea la soare într-o încercare disperată de a mai scoate frigul din oase. Reușesc și văd cum unul din ei scoate o pâine. Rupe din ea bucăți și dă și tovarășilor de suferință. Mestecă absenți. Trec drumul spre patiserie și iau pateuri calde. Mă duc în fața lor și le întind punga. Mă privesc speriați, pregătiți să fugă. Viața lor e o fugă. Nimeni nu ii vrea în preajmă. Preferă să îi evite sau ignore. În bula lor se simt protejați. Ei nu vor ajunge pe străzi niciodată. Cine știe? Toți au în spate o poveste.

Ii rog să le mănânce cât sunt calde și ii întreb dacă vor apă sau cafea. Privirea li se schimbă. Mă privesc cu uimire, dar nu îndrăznesc să ceară. Le spun că eu aș bea o cafea caldă, dar nu intră dacă o beau singură și le cer permisiunea să o bem împreună. Mi s-a rupt sufletul când am văzut cum se strâng pe canapea să îmi facă loc, scuturând-o în locul în care au stat. Întind banii de cafea, iar unul pleacă rapid să cumpere pentru toți. Le descântăm vorbind despre diverse, îmi iau rămas bun și plec.

Ne mai întâlnim ocazional când trec prin zonă, iar mulțumirea mea cea mare este că îmi zâmbesc și mă salută. Sunt oameni. Cu necazuri mari, dar oameni.

ASTRIDA

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează