Nu suntem pierduti! Dumnezeu si Maica Domnului isi opreste din multime, oameni si crestini adevarati. Cu toate ca nimeni aproape nu mai crede ca Biserica stramoseasca mai are resurse zdravene, nemurdarite si necompromise, iata ca Pronia Divina ne descopera ca nimic nu e pierdut si acesti monahi sunt pregatiti pentru a “schimba” fata scuipata a BOR de catre nechematii la slujire. Cunoastem oameni vrednici de aceasta misiune sfanta si cu siguranta Dumnezeu ii va descoperi la timpul potrivit, hotarat numai de El. Noi am plecat insa in descoperirea acestor ravnitori si carturari deosebiti si va vom anunta ori de cate ori descoperim un asemenea OM! (n.r.)

Manastirea Antim din Bucuresti tine aprinsa de peste trei veacuri faclia credintei si a iubirii de neam si de cultura. Chiar daca de-a lungul vremii a trecut prin multe incercari, astazi, iata, ritmul liturgic si activitatile ei catehetic-misionare si filantropice o arata foarte dinamica in cetatea Bucurestilor, monahii de aici straduindu-se cu multa ravna sa implineasca invataturile randuite de ctitorul ei, Sfantul Antim Ivireanul. Intre slujitorii acestei lavre, Parintele Sofian Boghiu, plecat la Domnul in 14 septembrie 2002, ramane un reper de credinta si ravna pentru Dumnezeu si de dragoste fata de aproapele. Interviul cu fiul sau duhovnicesc, arhimandritul Mihail Stanciu, ne descopera din maretia acestui iubit Avva.

Parinte Mihail, ce face cu adevarat o manastire? Calitatea celor care vin sa se inchinovieze acolo? Un stareţ cu harisma? Slujbele frumoase? Prin ce era atractiv Antimul in timpul Parintelui Sofian, atat pentru cei ce au intrat in manastire aici, cat si pentru mireni?

O manastire reprezinta o familie duhovniceasca, in care toti membrii ei si fiecare in parte vietuiesc si lucreaza in armonie, urmarind trei tinte: sporirea in credinta si-n virtute a tuturor (viata duhovniceasca si liturgica), buna chivernisire a traiului cotidian (activitatile administrativ-gospodaresti) si luminarea si ajutorarea credinciosilor mireni (lucrarile cultural-misionare si filantropice). Sunt importante regulile de convietuire si de lucrare in obste (de exemplu la noi este Asezamantul manastirii intocmit de Sfantul Antim), dar este important si modul de conducere si de armonizare a „ascultarilor” membrilor ei (egumenul si consiliile duhovnicesc si economic). Staretul are, deci, rolul principal in bunul mers al lucrurilor intr-o manastire, atat prin exemplul personal, cat si prin indrumarile date parintilor si fratilor din obste, caci el imprima pulsul vietii duhovnicesti. El este ca o matca intr-un stup si ca o closca ce „cloceste” pui, iar aceasta calitate a „staretiei” sufletelor altora nu o are oricine; este si un dar, o harisma, dar si o virtute cultivata in ani de ascultare si ucenicie duhovniceasca. Apoi, sunt importante rugaciunea liturgica a obstii si randuiala de chilie care intretin aprinsa ravna pentru Dumnezeu si pentru viata vesnica a fratilor. Astfel, obstea ramane inchegata intr-un duh, intr-o inima, ridicand pe fiecare in parte si pe toti impreuna si iradiind lumina iubirii lor in Hristos prin fapte bune si celor din jurul manastirii.

Parintele Sofian a reprezentat si reprezinta pentru noi, cei din obste, modelul de staret intelept, treaz si activ, rugator si lucrator, care stia sa imbine perfect simplitatea cu eruditia, discernamantul cu iubirea, fermitatea cu blandetea. De-a lungul vietii sale de preot si indrumator duhovnicesc, Parintele Sofian a fost egal cu sine in cautarea si ascultarea Mantuitorului Hristos, ru­gandu-se mereu sa dobandeasca simtirea prezentei Lui si sa lucreze cu aceasta constiinta a atotprezentei Lui. De aceea, el se purta cu multa gingasie fata de oameni, cuvintele si sfaturile lui de la spovedanie capatand greutatea unor apoftegme filocalice. La slujbe, Parintele Sofian era foarte atent la cantarile bise­ricesti, urmarind atat exprimarea muzicala, cat si intelesul textului, citandu-le adesea la predici. Aceasta atitudine de trezvie doxologica o preluau parca de la Parintele Sofian si ceilalti coslujitori si participanti la slujbe, molipsindu-se de tacerea luminoasa in care se odihnea Batranul frumos. Aceasta frumusete duhovniceasca te odihnea si pe tine cand il priveai si-ti starnea o admiratie inexplicabila, care de la prima intalnire te transforma din curios in credincios. Oricum, Manastirea Tuturor Sfintilor este un punct de atractie pentru crestinii de pretutindeni (nu numai din Bucuresti sau din tara) datorita pecetii jertfelnice a ctitorului ei, dar Parintele Sofian si Parintele Adrian, impreuna si cu ceilalti parinti ostenitori aici, chemau credinciosii cu mai multa putere prin slujbele, spovedaniile, sfaturile si predicile lor, mai ales in anii de dupa 1989.

Vorbea cu Dumnezeu si Dumnezeu cu el

In formarea unui ucenic, a unui novice, spre devenirea lui ca bun monah e nevoie de un bun parinte duhovnicesc. Care sunt aşadar calitaţile unui bun gheronda, ale unui staret experimentat, şi cum erau ele intruchipate in Parintele Sofian?

Raspunsul ni-l dau Sfintii Parinti in cuvintele lor teologice si filocalice. Staretul, a carui experienta personala se cristalizeaza in ani buni de ascultare, rabdare si cercare, trebuie sa fie un model de viata curata si de gandire ortodoxa, capabil sa indrume si fara cuvinte pe fiii duhovnicesti, iar atunci cand graieste, cuvantul lui „cu putere multa” trebuie „dres cu sare”, adica trebuie sa fie adaptat celui ce-l primeste ca sa rodeasca in acela pocainta si credinta. Asadar, Parintele Sofian, care a agonisit cu staruinta in ani de zile credinta lui statornica si multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de intelepciune, de cultura duhovniceasca si laica, dar aceasta „vedere intele­ga­toare” o avea de la Duhul Sfant, nu numai din cartile Sfintilor Parinti. Era un om de rugaciune, ii placea sa vorbeasca cu Dumnezeu in linistea chiliei, si eu cred ca si lui Dumnezeu Ii placea sa vorbeasca cu el. Desi in ultimii ani se ostenea mai mult trupeste din cauza diabetului si a altor boli si neputinte, Parintele Sofian era un om care iubea postul, privegherea si milostenia. Aceste virtuti, agonisite cu rabdare, i-au luminat mintea si l-au ajutat sa traiasca in cumpatare, dovedind o dreapta socoteala atat in viata sa personala, cat si in sfaturile date altora.

Monahul inseamna, daca urmarim etimologia greaca, cel unificat. Ce confera unificare, unitate vieţii calugareşti şi ce punea la temelia acestei unificari Parintele Sofian?

Pentru Parintele Sofian, ascultarea de Dumnezeu in toate este calea dezvoltarii personale reale, fie ca monah, fie ca mirean. Imi aduc aminte ca Parintele Sofian ne dadea mereu exemple din Pateric, fie cuvinte de folos, fie diverse intamplari cu talc. Astfel, am inteles ca ucenicia (ascultarea) duhovniceasca langa un batran te fereste de rataciri dogmatice si morale, caci iubirea de Dumnezeu si de semeni se invata prin exemplu, „molipsindu-te” de la unul mai avansat pe aceasta cale a „lepadarii de sine” pentru Dumnezeu si pentru Biserica. Mai spunea Parintele ca unificarea noastra interioara, integritatea noastra, este un dar dumnezeiesc si o stare a sufletului odihnit si bucuros in Dumnezeu, e semn al nepatimirii si pregustare a vietii vesnice in Hristos. Aceasta odihna si bucurie lina iradianta face sa straluceasca chipul unui calugar (gr. kalogheros = batran frumos). Deci cumva este un capat al nevointelor ascetice…

Trairea lui se ridica la inaltimea Parintilor

Parintele Sofian a ramas in conştiinţa celor care l-au cunoscut ca un mare duhovnic. Dar el a fost şi un iscusit pictor bisericesc. Pe langa aceste daruri Parintele mai avea unul, acela al unui cuvant cu mare impact la ascultatori. Parintele era invitat adesea la conferinţele ASCOR sa vorbeasca. Cum era ca vorbitor cu si despre Dumnezeu Parintele Sofian?

Parintele Sofian considera ca rugaciunea este viata sufletului si o experienta a vietii vesnice in Dumnezeu. El iubea rugaciunea, ii placea sa dialogheze cu Dumnezeu atat in liniste, in chilie, cat si in slujbe, in biserica. Spunea ca rugaciunea personala (launtrica sau rostita) este oglinda vietii noastre, iar sporirea in rugaciune antreneaza si o inaltare morala, dupa cum o viata imorala face ca rugaciunea noastra sa fie respinsa de Dumnezeu: „Dumnezeu e atent la rugaciunile noastre, dar noi, oare, suntem atenti la ce ne rugam? Ca sa fie primita de Dumnezeu rugaciunea noastra, deci, noi trebuie s-o rostim cu inima curata, cu credinta (staruinta) si cu smerenie, cerand ca Dumnezeu sa plineasca voia Sa in viata noastra.” Deseori l-am gasit in chilie pe Parintele Sofian citind Psaltirea sau Ceasurile. Alteori, cu metaniile in mana stanga rostea rugaciunea lui Iisus, stand in fotoliu, aplecat putin in fata, ca si cum ar spovedi pe cineva. Ne invata pe toti sa rostim „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”, sau „Doamne, lumineaza-ma, intareste-ma, pazeste-ma!”, sau „Maica Domnului, ajuta-ma, lumineaza-ma, scapa-ma!” cat de des putem (fie in vremuri de ispita, fie in reprize de cate 15 minute), ca variante (alternative) ale rugaciunii inimii. Ne indemna sa ne rugam si dupa carte, recomandandu-ne ca rugaciunile lungi (acatiste, paraclise) sa le spunem soptit si lin, ca unui prieten ce sta in fata noastra. Avva Sofian spunea ca prin rugaciunea neincetata dobandim pe Duhul Sfant in noi, iar Duhul Sfant din noi ne infiaza Tatalui Ceresc si ne da puterea de a face fapte bune semenilor nostri.

Avand aceasta experienta vie prin rugaciune a lui Dumnezeu, Parintele Sofian vorbea despre El cu sfiala, cu acea temere sfanta de a nu gresi cu ceva. Era foarte fidel Sfintilor Parinti si ne sfatuia pe toti sa citim cartile lor teologice, in principal Patericul si Filocalia. Marturisirea despre Dumnezeu a Parintelui Sofian avea nu numai claritatea formularilor dogmatice patristice, ci si fermitatea confirmarilor lui launtrice primite prin Duhul Sfant. Nu simteai in glasul lui „patinarile” si scolastica rece a intelectualului ce inca mai face jonglerii conceptuale, ci intelegeai ca trairea lui mistica se ridicase la nivelul descoperirilor Duhului Sfant din formulele dogmatice ale Sfintilor Parinti. De aceea Parintele Sofian nu prea agrea discursurile adogmatice ale neortodocsilor, considerand ca ei sunt neseriosi fata de Domnul Iisus Hristos – Calea, Adevarul si Viata noastra. Adesea ne recomanda sa cautam la Parintele Dumitru Staniloae raspunsuri la nedumeririle noastre fata de „modernismele” teologice aparute in ultima vreme…

De ce nu se mai nasc oameni de statura duhovniceasca a acestui mare ­Avva? De ce este nevoie pentru ca un monah sa ajunga la inaltimea spirituala a Parintelui Sofian? Trebuie sa te naşti pentru aşa ceva, sau toate virtuţile se primesc ca daruri?

E greu de spus. Poate ca se nasc si traiesc discret, dar nu stim noi. Insusi Dumnezeu a ascuns faptul ca mai are 7.000 de credinciosi fideli chiar si fata de Sfantul Ilie… Oricine urmeaza pasii Parintelui Sofian are sanse sa sporeasca precum el, desi are alti talanti de inmultit. Totusi, trebuie subliniat faptul ca Parintele Sofian a implinit cele trei voturi monahale (ascultare, saracie, feciorie) intr-o anumita ambianta istorica, social-culturala si duhovniceasca unica, irepetabila. S-a nascut intr-o familie crestina, din oameni credinciosi si cuminti, mostenind de la ei o anumita blandete si evlavie. Apoi a intalnit anumiti Parinti duhovnicesti, a invatat de la ei, a crescut si s-a nevoit impreuna cu ei si cu altii ca el. Nu a aparut pe un culoar gol, ci si-a impletit viata cu alti oameni care doreau si ei sa inainteze pe calea virtutii, a trecut prin anumite incercari, unele foarte grele, iar aceste intamplari ale vietii l-au format si l-au pregatit pentru darurile duhovnicesti pe care le-a primit progresiv de la Dumnezeu, in timp. De fapt, Parintele Sofian spunea ca „incercarile vietii sunt examenele credintei noastre in Dumnezeu si, daca le trecem cu bine, atunci avansam in viata duhovniceasca, iar daca nu le trecem, atunci repetam anul”, aratand ca din nastere fiecare primeste anumiti talanti, dar de noi depinde sa-i lucram. Unii au primit talanti mai putini la nastere, dar prin disciplina si munca ii fac roditori mai mult decat altii care, desi au primit multi talanti la nastere, nu au lucrat ca sa-i inmulteasca. Deci, mai degraba virtutile sunt deprinderi exersate cu rabdare si staruinta in timp, sustinute si sporite de harul lui Dumnezeu, decat simple daruri naturale (genetice).

In inchisoare a descoperit deplina libertate

Aş vrea sa vorbiţi despre vocatia martirica a Parintelui Sofian. Aceasta vocaţie nu a constat doar in nevoinţa lui calugareasca, ci şi in anii de temniţa pe care i-a indurat. V-a povestit vreodata amintiri din inchisoare, lucruri care i s-au intamplat in acele condiţii extreme? Stiu ca Parintele era un om foarte discret.

- Da, intr-adevar, Parintele Sofian a evitat sa vorbeasca despre chinurile si greutatile indurate pe perioada detentiei si a per­secutiei comuniste de dupa aceea. Am observat, insa, o anume detasare fata de prigonitorii sai, desi sunt convins ca a suportat multe umilinte de la acei „caralii” inculti si rai, pentru care s-a rugat spre indreptarea lor. Ne-a spus odata ca unul dintre gardienii care-l pazeau l-a cautat dupa 20 de ani si a cerut sa i se spovedeasca, iar Parintele l-a primit si i-a acordat iertarea mult dorita.

„Comunismul a cautat prin toate mijlocele de propaganda sa-L indeparteze pe Dumnezeu din constiinta oamenilor (si tineri, si batrani), iar minciuna a fost la mare inaltime in perioada comunista, ea venind de la tatal minciunii - diavolul. Bolsevicii au cautat sa distruga din viata noastra tot ce era traditie sfanta, tot ce amintea de Hristos in folclor, in cultura si-n arta romaneasca. Aceasta amprenta crestina voiau s-o scoata ei de peste tot; adica sa ramana sufletul gol si-n el sa imprime minciuna si otrava ateista”, afirma Parintele Sofian si ne marturisea ca-n vremea detentiei, cand zidurile celulei ii faceau pe detinuti sa priveasca mai mult in sus spre Dumnezeu, el a putut sa se roage cu mai mare detasare fata de lucrurile pamantesti. El a reusit sa fructifice (in a le gasi un sens pozitiv) constrangerile fizice la care erau supusi cei inchisi politic si religios, desi nu mici le erau suferintele in acea perioada, mai ales cand vedeau cum alti frati crestini ortodocsi erau torturati mai rau ca ei si ucisi cu bestialitate.

Rabdarea in tacere si rugaciune a acestor suferinte in temnitele si lagarele de munca unde „altii l-au incins si l-au dus fara sa vrea” a reprezentat inca o forma de marturisire statornica a credintei Parintelui Sofian in Dumnezeul cel Viu chiar in fata unor tortionari foarte violenti, nu numai in fata colegilor de celula. Alaturi de ceilalti marturisitori ortodocsi chinuiti pentru „delictul de opinie” neconforma cu ateismul comunist, Parintele Sofian s-a facut „priveliste Ingerilor si Sfintilor” si, cred eu, Mantuitorul Hristos Insusi l-a intarit precum pe Mucenicii de demult, marturisindu-l si inaintea Tatalui din Ceruri.

Noi speram, clerici si mireni, ca numele Parintelui Sofian, scris in Cartea Vietii de Domnul nostru Iisus Hristos pe Care L-a slujit si L-a marturisit in toata viata lui pamanteasca, sa straluceasca si mai puternic in inimile noastre si in cartea (Sinaxarul) Bisericii, impreuna cu alti Parinti si carturari marturisitori ai Rugului Aprins. De aceea, sa fim recunoscatori lui Dumnezeu pentru darul Lui facut neamului nostru romanesc si Bisericii Ortodoxe stramosesti, caci acum, mai mult ca acum 15 ani, Parintele Sofian se roaga Domnului pentru noi toti.

SURSA: Augustin Paunoiu, 15 Septembrie 2017

http://ziarullumina.ro/parintele-sofian-inteleptul-din-inima-cetatii-126212.html