Muzeul si mostenirea socialista - Rezistenta la schimbare, o realitate comuna multor medii institutionale din societatea romaneasca postdecembrista, a fost o prezenta nefasta, care s-a manifestat si in cadrul muzeelor din Romania, spatii culturale in care continuau sa se permanentizeze principii si practici administrative si culturale, consolidate in epoca socialista.
Lentoarea procesului de schimbare din cadrul institutiilor muzeale s-a datorat nu atat unor bariere mentale existente, cat, mai ales, tipului de control managerial pus in practica. Acest control a ramas pe mai departe apanajul unor cadre de conducere formate in continutul ideologic de stanga, iar practicile culturale si administrative uzitate erau specifice culturnicilor si politrucilor din epoca socialista.
In acest context al permanentizarii actului decizional prin reciclarea de vechi cadre agreate in epoca socialista, tinerele generatii de specialisti din mediul muzeal postdecembrist nu si-au putut exercita, in plan cultural, o reala libertate de miscare. Au fost astfel ratate posibile proiecte culturale de anvergura, in masura sa determine actul schimbarii si sa produca o fisura majora intr-un mediu cultural conservatorist, aflat, din nefericire, inca la periferia Europei culturale. Acest parohialism al culturii de stanga, intretinut prin cadre ale vechiului regim, a provocat un real deficit sub raportul inovarii, un deficit greu de depasit, in lipsa demararii unor schimbari structurale si a implementarii unor strategii de dezvoltare bazate pe viziuni noi si nu pe improvizatii de suprafata, menite cel mult sa mimeze schimbarea si anume, o falsa detasare de vechile mentalitati si practici culturale de stanga.
Efectele acestei gandiri de stanga, in planul culturii, se fac simtite si la ora actuala, sub diverse fizionomii si intensitati. Chiar si limbajul cultural, materializat in plan discursiv, a ramas populat de variate clisee ideologice, care sunt expresia autentica a unei culturi consolidate sub imperativele ordinii totalitare de stanga. Drept urmare, si dupa 1989, actul cultural a continuat sa fie tributar unor vechi normative culturale prestabilite, precum exacerbarea valorilor colective in cultura, subordonarea actului cultural unei comenzi sociale, dar si aservirea acestui act cultural unor precepte de ordin dogmatic. Liberalizarea societatii s-a realizat mai mult in formele exterioare, nereusind sa afecteze prea tare fondul care a ramas, pe mai departe, marcat de trasaturile dominante ale unei societati de stanga, nedispusa sa procedeze la o delimitare stricta fata de trecutul ei imediat.
Managerii din institutiile de cultura, formati la scoala veche a culturnicilor, si-au exercitat, si dupa 1989, vechile practici de autoritate, precum legitimarea unei viziuni culturale unice, centralismul in conducere, verificat in dirijismul administrativ, planificarea sterila a activitatilor, controlul discretionar, uniformizarea personalitatii subordonatilor, intoleranta in raport cu alternativele de gandire si, nu in ultimul rand, determinarea unui climat de servilism in randul subordonatilor, dus pana la o cota maximala, echivalenta unui veritabil cult al personalitatii. Astfel de manageri nu aveau exercitiul libertatii de miscare, nu puteau exista in mod independent, sub raport cultural, si nu aveau solutii, in afara unei inregimentari, aflata sub comanda unui for ordonator. Putem spune faptul ca acestia purtau in viscere mistica statului cenzor si protector, stat considerat unic administrator al actului cultural si principiu ordonator. In perioada post 1989, chiar daca presiunea totalitara directa a disparut, astfel de manageri si-au asumat vechea autoritate, pe care o manifesta statul socialist, si au implementat-o pe mai departe, la o scara redusa, in mediile institutionale in care acestia activau. Mediul care a generat astfel de manageri era constituit, din punct de vedere structural, in scopul de a respinge pluralismul ideilor, de a mentine monolitul unei gandiri unice si de inhiba orice initiativa separatista care ar fi contrazis sistemul de valori prestabilit. Accentele de autoritarism decizional, invatate in deceniile epocii socialiste, au fost in masura sa anihileze tot ceea ce insemna, sub raportul liberei initiative culturale, expresia personalitatii, originalitatea, experimentul in domeniul culturii, dar si delimitarea fata de normele prestabilite.
Astfel de relicve culturale, care au supravietuit in post-totalitarism, aminteau izbitor de vechea resursa umana care intretinuse caracterul functional al vechiului mecanism cultural si ideologic. Dupa 1989, desi actul cultural nu mai raspunde direct unei comenzi politice, acest act isi mentine totusi vechile sale trasaturi. Comemorarile festiviste, gen „parastas”, si apologiile ridicole vor parazita, in continuare, imaginea actului cultural, desi, in aspectele exterioare ale acestuia, s-a incercat, totusi, crearea unei aparente de europenitate. Acest fapt a constituit o dovada palpabila ca resursa umana, formata in continutul dogmatic a vechiului regim, conservase, cu fidelitate, un intreg univers ideatic reactionar, menit, in mod fatidic, sa blocheze, la propriu, mecanismul schimbarii. Era, pana la urma, de previzionat faptul ca functionarii docili ai vechii culturi de stanga aveau sa lanseze pe mai departe pe piata culturala, valorile osificate ale unei Romanii, marcata de ruralitate, etnicism primitiv, nationalism pueril, conservatorism versus traditionalism si izolationism.
Mimarea valorilor si a practicilor de tip european au constituit doar o strategie versatila si pragmatica, cu rol de inducere in eroare, in plan imagistic, a alteritatii vizavi de Romania, ca si expresie culturala in plan european. In acest sens, culturnicul socialist, cu interfata europeana, a manevrat permanent o dubla gandire si un dublu discurs. Atunci cand interesele i-au cerut-o, a mimat deschiderea si modernitatea in sens european, iar cand s-a considerat a fi marginalizat, in plan cultural, a orchestrat, cu rapiditate, un discurs nationalist-ofensiv. Practic, acest specimen de aparatcik cultural a asigurat, si dupa 1989, inca doua decenii de prezenta nefasta a unui parohialism cultural de stanga, cu virtuti cameleonice in raport cu alteritatea europeana. Rezultatul a constat intr-o blocare a evadarii din lagarul culturii de stanga spre marea cultura si spre modelele autentice europene. Am ratat astfel sansa posibila de a ne prezenta pe scena marilor culturi cu imaginea unei alte Romanii, o Romanie care intelege sa-si impuna valorile citadine si laice, o Romanie deschisa in mod real exteriorului si apta pentru manifestarea unui cosmopolitism cultural si, prin excelenta, aristocratic.
De aceea, si in momentul de fata gestam in limitele unei culturi minore si suntem marcati de toate minusurile unui provincialism cultural, de epigonism ridicol, de sincronism mecanic si de accente de imitatie sterila. Un dialog eficient cu modernitatea europeana, sub raport cultural, nu inseamna o europenizare fara discernamant a practicilor culturale doar in scopul de a depasi tarele unui trecut cultural, inregimentat unor valori ideologice dogmatice, ci, in prim plan, o incercare de personalizare a viziunilor culturale, dar si a practicilor culturale uzitate. Este aici singura cale de a ne obtine un capital de respect cultural in raport cu alteritatea europeana.
Institutiile muzeale in fata unui prezent perfectibil
Orice institutie culturala, in raport cu publicul beneficiar al actului de cultura, trebuie sa vizeze, de la inceput, un obiectiv major, acela de a-si castiga capitalul de credibilitate. Principalul obiectiv este de a te face vizibil cu regularitate, pornind de la constientizarea faptului ca nu exista performanta in spatele scenei culturale si, in acelasi timp, nu exista performanta reala in situatia mimarii actului cultural. Intr-o atare optica, institutiile muzeale performante sunt chemate sa raspunda cu eficacitate unui astfel de deziderat. De aceea, prin proiecte si practici culturale, muzeul trebuie sa fie mereu prezent pentru a raspunde cerintelor si necesitatilor corespunzatoare unor standarde culturale moderne. Muzeul trebuie sa fie atractiv prin prestarea actului cultural, fapt conditionat de realismul ofertei si de o planificare flexibila a activitatilor specifice derulate. Rezultatul acestor prestatii culturale nu se cuantifica prin rapoarte birocratice sterile, ci printr-o raportare directa la gradul de apreciere si de satisfactie a publicului receptor. In acest sens, muzeul trebuie sa procedeze ritmic la o consultare a publicului activ si potential, pe baza unor sondaje de opinie si a unor analize statistice profesioniste.
Nicio activitate prestata in plan cultural nu trebuie sa fie lipsita de un marketing corespunzator. Atat ordonatorii de credite, posibilii finantatori privati, cat si beneficiarul, comunitatea, trebuie convinsi de faptul ca oferta culturala a institutiei muzeale are rezultatul scontat. Drept urmare, se cer selectate, sub raport calitativ, doar acele tipuri de activitati culturale care raspund actualitatii si capteaza direct interesul publicului. De aceea, personalul de specialitate dintr-un muzeu, in colaborare cu ceea ce numim operatori culturali, trebuie sa intretina un dialog permanent, din care sa rezulte o selectie eficienta a acelor activitati culturale de impact la public si de notorietate pentru piata culturala. Sunt practic acele activitati pe care le poti etala, in plan cultural, si care nu iti vor afecta imaginea si credibilitatea ca institutie de cultura, in plan societal. Cu cat publicul devine mai educat, cu atat creste si intensitatea exigentelor. Dreptul la un statut de marca pe piata culturala nu il poate revendica decat o institutie de cultura care se defineste prin noutate, creativitate si originalitate.
Prestatia culturala de calitate este o obligativitate, mai ales in situatia in care vorbim despre institutii de cultura finantate din bani publici. Stereotipia in prestarea actului cultural sau, mai grav, izolarea fata de mediul cultural de apartenenta constituie ofense, nu atat la adresa personalitatii institutiei, cat, mai ales, la adresa comunitatii. Muzeul trebuie sa-si redefineasca personalitatea prin impunerea sa ca si centru de cultura. Muzeul-centru cultural trebuie sa faciliteze contactul cu un public extrem de diversificat din punct de vedere intelectual, cat si al exigentelor si sa raspunda, in mod particularizat, acestor cerinte.
Un alt aspect este cel legat de evaluarea echilibrata a peisajului competitional in care activeaza institutia muzeala. Un muzeu zonal, de exemplu, trebuie sa cunoasca, in mod clar, cu cine se afla in competitie pe piata culturala, ce performante reale detin alte institutii sau medii culturale, cat de diversificat este faciesul consumatorilor culturali si, mai ales, ce metode de atragere a acestor consumatori sunt puse in practica si la ce rezultate a ajuns fiecare institutie culturala in parte. Acest act competitional nu trebuie sa determine, nici pe departe, un climat de inamicitie intre actorii scenei culturale zonale, dimpotriva, acest act nu exclude dialogul permanent si oportunitatea parteneriatelor. Mai mult, o institutie muzeala trebuie sa se arondeze unor retele culturale de anvergura, care sa determine comunicarea pe teren cultural si propagarea unor practici culturale de succes, avand finalitati practice la nivelul comunitatii. Astfel de colaborari nu ar trebui sa excluda nici palierul initiativei culturale private de pe piata culturala, desi acest palier este inca slab conturat in societatea romaneasca. Colaborarea cu un astfel de palier cultural ar putea constitui o mare oportunitate pentru un mediu cultural institutionalizat, asa cum este cel muzeal. Un astfel de contact ar putea fi in masura sa determine nu doar o schimbare progresiva de mentalitate, cat, mai ales, un demers experimental, menit sa diversifice orizontul cultural si sa impuna institutiei muzeale chiar o perceptie noua in ceea ce priveste actul cultural in sine. Perfectibilizarea permanenta a prestatiei muzeale, ca centru de cultura in societate, poate fi favorizata, in mod eficient, prin actiunea, la nivel institutional, a unui departament de relatii publice si comunicare. Actiunea functionala a unui astfel de departament in cadrul institutiilor muzeale devine, cu siguranta, o necesitate vitala. In realitatile muzeale din Romania intalnim situatii in care astfel de departamente isi gasesc deja un cadru organizat de manifestare, institutii in care acest departament este suplinit prin activitatea unui personal nespecializat, dar care ofera totusi un echivalent functional in materie de Public Relations, dar si institutii in care, pur si simplu, nu se intuieste nici macar necesitatea existentei unui astfel de departament, manifestandu-se, dimpotriva, un dezinteres incalificabil. O astfel de prezenta in peisajul institutional poate determina nu doar un act de schimbare, raportat la practicile culturale si administrative uzitate, ci, mai mult, o stimulare a unei schimbari de mentalitate culturala in integrum.
Public Relations. De la provocare, la necesitate
Vizibilitatea, in plan cultural si societal al unei institutii muzele, trebuie sa se fundamenteze pe implementarea unei campanii de relatii publice eficiente, evitandu-se, in mod categoric, amatorismul, adica ceea ce am numi, in mod plastic, „jocul improvizatiei”. In nici un sector al vietii sociale nu trebuie improvizat si, drept urmare, nici in cel al culturii. Doar aplicarea profesionista a unui plan, structurat pe etape distincte, poate genera indeplinirea unor obiective culturale scontate. In acest sens, un departament de relatii publice in spatiul muzeal trebuie sa demareze o radiografiere exacta a categoriilor de public asupra carora urmeaza sa actioneze, in scopul facilitarii prezentarii ofertei culturale.
Departamentul de relatii publice si comunicare dintr-un muzeu este intermediarul dintre aceasta institutie si beneficiarul actului de cultura, in speta, publicul receptor. Specialistii acestui departament au rolul constant de a distribui informatii optime in scopul de a facilita publicului receptor intelegerea politicilor culturale pe care institutia muzeala le face cunoscute pe piata culturala. Doar o eficienta campanie de convingere, dusa pe terenul comunicarii, poate determina formarea unor opinii in randul beneficiarilor culturali, cu privire la activitatile pe care institutia le oferteaza in plan comunitar. Tot pe acest canal al comunicarii, departamentul de relatii publice trebuie sa informeze, in mod constant, si institutia muzeala cu privire la atitudinea si reactiile publicului raportate la gradul de satisfactie produs de oferta muzeala avansata. Departamentul de relatii publice trebuie, de asemenea, sa evalueze, in mod realist, rezultatele scontate ale activitatilor derulate si, nu in ultimul rand, sa manifeste un plus de flexibilitate in conceperea planurilor campaniilor de promovare a activitatilor culturale.
Pe plan intern institutional, acest departament trebuie sa identifice starea reala a problemelor de imagine si de comunicare pe care le intalneste si sa analizeze toate acele chestiuni care se cer rezolvate. Fara o analiza cerebrala a realitatii, proiectarea de baza a unei campanii de relatii publice devine, din start, neperformanta. Transparenta reala si conlucrarea pragmatica dintre un astfel de departament si echipa manageriala a institutiei constituie o necesitate. Gratie unui astfel de demers, institutia isi redefineste, in plan cultural, statutul de imagine, cat si personalitatea, echivaland cu o repozitionare in contextul mediului societal in care activeaza. Pe un astfel de teren, pregatit cu minutiozitate, oferta culturala isi gaseste calea optima de propagare catre publicul receptor.
Ulterior, o campanie de marketing cultural, dublata de o campanie de relatii publice, realizata in mod profesionist, poate facilita vinderea eficienta a produsului cultural ofertat. Tot in acest scop, actul cultural destinat beneficiarului trebuie directionat metodic, pe diferite categorii de public receptor. Cate categorii de public sunt vizate, tot atatea categorii de mesaje trebuie sa insoteasca arsenalul strategic de abordari in actul de comunicare. Drept urmare, o publicitate adecvata, facuta in sprijinul actului cultural, este cea care asigura, ulterior, eficacitate acestuia. Simpla colaborare cu presa, in acest sens, poate sa constituie un demers insuficient si atunci intervine rolul major al unei campanii de relatii publice, o campanie apta sa diversifice strategiile de comunicare si sa faciliteze accesul catre beneficiarii actului cultural.
Propagarea eficienta a actului de cultura este o responsabilitate vitala in lumea actuala, mai ales in situatia in care comunitatile umane de la inceputul mileniului al III-lea sunt puternic asaltate de un avans al deculturalizarii, cat si de pericolul standardizarii prin modele culturale globale.
Pe de o parte, deculturalizarea raspandeste, cu agresivitate, analfabetismul cultural, pe de alta parte, standardizarea conduce, iremediabil, la o anulare a creativitatii individuale si la o stergere a personalitatii actului de cultura. In acest context, rolul specialistilor in relatii publice din cadrul institutiilor de cultura depaseste stadiul de provocare si devine, la propriu, necesitate. Acestia trebuie sa gaseasca metodele optime de atenuare progresiva a distantelor existente intre publicul larg si actul cultural pe care il oferteaza diverse medii culturale sau institutii de cultura.
Adrian Constantin