Asa cum am promis, incepem un serial din memorialistica vie a buzoianului Petre Petrea (Grigorescu), fost detinut politic, partizan in muntii Buzaului ("nea Petrica" traieste in Plescoi, lucreaza, calatoreste si vorbeste celor dornici sa sculte istoria adevarata a acestui neam. La cei aproape 100 de ani ai sai, cu peste 11 ani de puscarie comunista in care a indurat umilinte greu de descris, este un exemplu viu de curaj, cinste, tenacitate si darzenie romaneasca).

Continuarea anchetei - legatura cu Schela Berca

 Am intrat în luna Martie şi parcă mi se părea că au trecut ani de chinuri. Mă întrebam: “Când se va sfârşi calvarul acesta?” Erau o mulţime de întrebări la care n-am răspuns şi Dumitrescu mi-a promis că nu voi pleca din securitate până nu voi răspunde la toate. Nu-mi amintesc să fi fost vreo zi de anchetă în care să nu fiu bătut în cele trei luni cât a durat ancheta. Singura zi când n-am fost bătut a fost ziua în care am fost anunţat că ancheta s-a terminat. Singura zi când nu mi s-a pus nici o întrebare a fost o voi descrie când îi va veni rândul. Eram de un timp în luna Martie dar era tot frig cu temperaturi sub zero grade, cu celulele noastre tot îngheţate. Ne înmulţiserăm aşa de mult încât nu mai era posibilă izolarea, câte unul în celulă, deşi rechiziţionase şi următorul pavilion din bulevardul Brătianu.

          În felul acesta am fost nevoiţi să îngrămădească mai mulţi în celule. Acum aveam posibilitatea să mai comunicăm între noi însă era prea târziu să se mai îndrepte ceva. Anchetele erau tot mai dure însă ne venea rândul tot mai rar. Tot în Martie s-a început descongestionarea, prin trimiterea la penitenciar a cazurilor încheiate.

          În ceea ce mă priveşte, situaţia mea era atât de încâlcită, privind durităţile bătăilor şi ameninţările la care eram supus încât singur că nu voi scăpa până toamna. Prin a treia decadă a lunii a Martie, am dat de o nouă belea la care nu mă aşteptam pentru că mi se aducea o învinuire absolut nereală.

          Eram acuzat ca am primit sume de bani pentru ajutorul unei studente bolnave din cartierul “Mihai Viteazul”. Ajutorul legionar era una dintre cele mai grave acuzaţii aduse unui deţinut politic.

          Mă scotea câteodată şi ziua şi noaptea ţinându-mă prin schimburi şi chinuindu-mă să recunosc aceste lucruri în nici un caz nu puteam să recunosc aşa ceva.

          I-am spus lui Dumitrescu de nenumărate ori că nu pot să recunosc aşa ceva chiar daca m-ar omorî pentru că nu este adevărat Înnebunea râzând îndârjirea mea. Într-una din zile după vreo două săptămâni de chinuri, trecusem acum în luna Aprilie, Dumitrescu văzând acum ca nu renunţ la hotărârea mea pune următoarea întrebare: “Măi banditule dacă-ţi aduc pe cineva care ţi-a dat bani ai să recunoşti?”

      Daca găsiţi pe cineva care să susţină această minciună şi să-mi spună şi numele acelei studente atunci voi recunoaşte şi eu! Dumitrescu sună şi vine plutonierul de serviciu, căruia i-a spus ceva şoptit şi după câteva minute uşa s-a deschis şi am auzit că a intrat cineva în cameră. Eram cu faţa la perete, cu spatele spre uşă şi călăul mi-a zis:

-        Întoarce-te Grigorescule, cunoşti pe omul acesta?

-        Da îl cunosc!

-        Burnel Nicolae, contabil la schela Berca.

-        Cum l-ai cunoscut?

-        În serviciu! am răspuns eu scurt

-        I-a spune Burnel, câţi bani i-ai dat lui Grigorescu, pentru studenta din cartierul „Mihai Viteazul” şi cum o cheamă pe ea?

Eu priveam ţintă la Burnel, care stătea cu capul plecat şi aşteptam răspunsul. Deodată Burnel a ridicat capul şi aproape strigând a răspuns:

-                     Nu e adevărat domnule anchetator, nu m-a cerut şi nu i-am dat nici un ban şi nici nu ştiu vreo studentă din acest cartier. Am inventat pur şi simplu această poveste ca să scap de bătăi căci nu mai puteam suporta durerile. Nu mai chinuiţi degeaba omul acesta că nu este vinovat!Îmi venea să mă reped la el, să-l strâng în braţe şi să-l sărut, pentru curajul de care a dat dovadă în faţa călăului. Dumitrescu a rămas consternat. A făcut un semn plutonierului să-l ducă de acolo. După plecarea lui Burnel, se scoală foarte nervos merge la fereastră aprinde o ţigară şi o savurează. Se aşeză tot nervos la birou, caută prin nişte hârtii şi începe să scrie ceva pe o foaie de hârtie. Eu eram aşa de liniştit şi aş putea să spun, chiar fericit că în sfârşit după trei luni de chinuri, am simţit satisfacţia că l-am îngenuncheat puţin pe călău. El parcă se ferea să mă privească şi scria de zor. Deodată se ridică în picioare şi-mi întinde peste masă hârtia şi îmi spuse cu ură: “Râzi banditule că m-ai învins dar să te vad mâine dacă mai râzi! Citeşte cu atenţie toate numele acestea şi să-mi dai relaţie despre fiecare în parte. ” Atât a fost în ziua aceea. Cheamă plutonierul şi mă trimite într-o celulă întunecoasă fără fereastră, fără lumină şi tristă ca sufletul meu căci din clipa în care am văzut acea listă nu mi-a mai rămas nici urmă de mulţumire şi de bucurie în suflet. Degeaba i-am spus că nu cunosc nici unul dintre numele scrise pe acea hartie. Nici n-a vrut să audă şi a plecat ameninţător. M-a băgat în această vizuină poate cea mai sinistră din securitate. Am încercat să mă liniştesc, să judec mai optimist problema dar n-am găsit nici un răspuns pozitiv.Aveam în faţă permanent figura Doinei, sora prietenului meu Teodorescu cu care fugisem în munţi, care fusese arestată şi ţinută ostatică cinci luni de zile. 

O aveam în faţă pe Stela prietena Doinei şi a noastră care-i ducea mâncare acesteia la securitate. Fiind şi ea arestată şi ţinută o lună de zile în aceeaşi celulă cu Doina şi cu doamna Şercăianu tot o ostatică şi dânsa. Toată lista această era cu fete şi femei pe care aproape pe toate le cunoşteam. De la aceste prizoniere, securitatea n-a putut scoate nimic compromiţător, să fiu mai slab eu decât ele şi să le târăsc şi pe ele în prăpastia în care eu mă zbat? Ore întregi m-am chinuit în bezna acestei celule şi nu puteam să-mi găsesc liniştea. Mă frământam neputincios şi nu găseam nici o ieşire din această prăpastie. Îmi impuneam să fiu tare, să rezist aşa cum am rezistat la toate anchetele. Dar oare am fost destul de tare? Recunosc că am avut şi clipe de slăbiciune. Nu am avut tăria martirilor să rezist până la capăt. Dar ce mă fac mâine? Parcă vedeam în faţa mea un grup de fete chinuite de s??????? securităţii privindu-mă cu scârbă că le-am adus în situaţia aceea jalnică. Gândul acela îmi dădea un impuls de revenire şi cătam să mă conving că voi fi în stare să suport toate chinurile şi nu voi vorbi nimic dar când mă gândeam, în situaţie critică eram îmi pierdeam încrederea în mine. Şi dacă n-am să pot rezista, ce mă fac? a fost ultima întrebare ce mi-am pus-o căzând într-o stare de disperare şi în momentul acela diavolul a pus stăpânire pe sufletul meu şi mi-a înfipt în minte gândul sinuciderii.

În momentul acela eram convins că acesta este cel mai bun lucru ce aveam de făcut dar cum să reuşesc în camera aceasta cu toţi pereţii din beton şi numai uşa era din lemn? Am găsi singura modalitate de a mă repezi cu capul înainte de la un perete la altul până îmi voi zdrobi capul. Stăteam rezemat cu umărul de uşa şi m-am liniştit în momentul acela m-am gândit la mama. Şi mi-au dat lacrimile. Parcă şi acum simt căldura lacrimilor curgând pe obraz de mila mamei şi atunci s-a produs minunea; s-a făcut lumină în întunericul de nepătruns şi în lumina aceea a apărut mama, care cu vocea ei caldă a început să mă certe:

- Cum poţi tu să faci lucrul acesta? Pe noi cui ne laşi? Că ne-ai promis că tu vei fi sprijinul bătrâneţilor noastre. Că ne vei aduce o noră de toată frumuseţea şi veţi avea grijă de noi!…

- Mamă!, am strigat eu şi mama a dispărut iar eu am rămas cu braţele întinse în bezna întunecată a celulei mele. Abia atunci mi-am adus aminte de Dumnezeu şi am căzut în genunchi şi m-am rugat să mă ierte că sunt un păcătos şi i-am mulţumit că mi-a trimis-o pe mama să mă salveze de la pierzanie. Atunci m-am hotărât să nu mai vorbesc nimic chiar daca ar tăia carnea din mine. Am adormit foarte liniştit. Dimineaţa am fost scos la anchetă şi Dumitrescu mi-a spus cu voce mai blândă că ancheta mea s-a terminat.

                          (va urma)

 Petre Grigorescu