Sfanta Treime: Tatal. Fiul si Sfantul Duh. Ziua in care se culeg plantele de leac si este interzisa munca

Sfanta TreimeAstazi sarbatorim Sfanta Treime. „Eu si Tatal una suntem” (Ioan 10, 30) -   Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvant la Sfanta Treime: Egalitatea Fiului cu Tatal. Noi intrebam astazi de este Fiul de aceeasi putere si slava ca si Tatal si de aceeasi fiinta cu Dansul. Totusi, noi practic nu intrebam, ci prin harul lui Hristos am si aflat ceea ce cautam, si tinem aceasta tare, si voim acum a o dovedi si potrivnicilor. Dar eu ma rusinez cand trebuie sa vorbesc despre aceasta; caci, in adevar, nu este oare de ras a voi sa dovedesti un lucru asa de clar? 

Nu este, oare, lucru nebunesc a intreba de este Fiul de aceeasi fiinta cu Tatal? Caci noi trebuie numai sa privim natura, spre a dobandi raspunsul. Atat cei nascuti, cat si nascatorii, cu totii sunt de aceeasi fiinta, atat la oameni, cat si la dobitoace si la plante. Voiesti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la aceasta lege obsteasca? Totusi, ca sa nu se para ca egalitatea fiintei Fiului cu a Tatalui voiesc a o dovedi numai din cele pamantesti, de aceea o vom intemeia acum si cu dovezi din Biblie.

Si nu noi, ci necredinciosii, care se impotrivesc unui lucru asa de dovedit si adevarului, merita a fi de ras. Ei spun impotriva: „Ce este oare asa de dovedit? Daca Hristos, pentru ca S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie sa fie de aceeasi fiinta cu Dumnezeu, atunci si noi trebuie sa fim de aceeasi fiinta cu Dumnezeu, caci si noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de catre psalmistul, Cand zice: «Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie si cutezare! Cand noi vorbim despre slava Celui Unuia-Nascut, ei voiesc a-L pogori la propria lor injosire si zic: „Inca si noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeasi fiinta cu Dumnezeu. Tu esti numit numai fiu, dar nu Unul-Nascutt, precum se numeste El. Tu nu te odihnesti in sanul Tatalui, nu esti stralucirea slavei Lui, nici chipul fiintei Lui (Evrei 1, 3).

Daca aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Insusi Iisus Hristos, spre a arata ca fiinta Sa intru nimic nu se deosebeste de a Tatalui Sau: „Cel ce M-a vazut pe Mine, L-a vazut pe Tatal” (Ioan 14, 9). Spre a arata egalitatea puterii, El zice: „Eu si Tatal una suntem”, si: „Precum Tatal scoala pe cei morti si le da viata, tot asa si Fiul da viata celor ce voieste” (Ioan 5, 21). Cand voieste a insemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toti sa cinsteasca pe Fiul, precum cinstesc pe Tatal” (Ioan 5, 23). Si aceeasi putere minunata o rosteste prin cuvintele: „Tatal Meu pana acum lucreaza; si Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredinciosii nu socotesc aceste lamurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului intr-un inteles subiectiv, zicand ca si oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, si pogoara pe Hristos la propria lor injosire.

Daca tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteti si fii ai Celui Preainalt”, nu crezi ca Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decat tine, pentru ce nu spui ca si tu esti asemenea cu Dumnezeu, caci psalmistul zice „Dumnezei sunteti”?

Dar tu raspunzi: „Totusi, Hristos, adeseori, a spus ca El este mai mic decat Tatal, a rugat pe Tatal pentru ceva. Daca El este de aceeasi fiinta cu Dansul si de aceeasi stapanire si putere, pentru ce roaga pe Tatal?”. 

In adevar, locurile aduse: „Precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul pe care vrea ii inviaza” si celelalte graiuri pe care le-ati auzit se par a fi in impotrivire cu faptul ca El roaga pe Tatal; insa cand eu voi spune pricina acestei rugaciuni, vi se va ridica toata indoiala. 

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos insusi a rostit despre Sine cu injosire si, de asemenea, Apostolii au grait despre El cu injosire? Cea dintai si de capetenie pricina este ca ei voiau a convinge atat pe cei ce traiau atunci, cat si pe oamenii cei mai de pe urma, ca El cu adevarat S-a facut om, si ca ei aveau inaintea lor nu numai umbra si chip, ci adevarul naturii omenesti. 

Desi Hristos a grait multe despre Sine cu injosire, si, de asemenea, Apostolii despre Dansul, totusi satana a razvratit pe unii nenorociti a tagadui adevarata intrupare si a afirma ca El n-a luat trup cu adevarat. Ce s-ar fi intamplat si cat s-ar fi latit aceasta religie, daca Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricina este slabiciunea ascultatorilor, pentru ca cei ce dintru inceput L-au vazut si L-au auzit nu puteau pricepe invataturile cele mai inalte. Si aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptura.

Cand El zicea despre Sine ceva mare si inalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba inca atunci cand El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau si se scandalizau. Dar cand El graia ceva despre Sine cu injosire si lucruri omenesti obisnuite, ei se linisteau si primeau cuvantul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire in Evanghelia lui Ioan. Cand El a zis: „Avraam, parintele vostru, a fost bucuros sa vada ziua Mea si a vazut-o si s-a bucurat”, atunci ei s-au impotrivit: „Tu inca nu ai cincizeci de ani si l-ai vazut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei il socoteau un simplu om. Dar El ce a facut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai inainte de a fi fost Avraam. Si ei au luat pietre ca sa arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Si cand El vorbea mai cu de-amanuntul despre Taina Impartasirii si le-a zis: „Iar painea pe care Eu voi da pentru viata lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au raspuns: „Greu este cuvantul acesta! Cine poate sa-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Si de atunci multi dintre ucenicii Sai s-au dus de la Dansul si nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia sa faca Domnul? Trebuia, oare, sa se tina de graiuri inalte si prin aceasta sa se departeze de la oamenii Sai si sa alunge poporul de la propovaduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu catre oameni nu a ingaduit aceasta. Cand El, altadata, a zis: „De va pazi cineva cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac”, ei I-au raspuns: „Acum am cunoscut ca ai diavol. Avraam a murit, de asemenea si proorocii; si Tu zici: Daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va gusta moartea in veac” (Ioan 8, 51-52). Si trebuie, oare, sa ne miram ca multimea gandea asa, cand si cei mai mari ai poporului erau de aceeasi parere? Nicodim era unul dintre cei mai mari si foarte aplecat catre Domnul, si totusi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naste a doua oara din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), si, de asemenea, cugeta omeneste, intreband: „Cum poate omul sa se nasca, fiind batran?” (Ioan 3, 4). Si ce a facut Hristos? El i-a raspuns: „Daca am spus cele pamantesti si nu credeti, cum veti crede de va voi spune cele ceresti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mantuitorul arata pricina pentru care nu vorbeste totdeauna despre nasterea Sa cea inalta si vesnica. De asemenea, tot in timpul vietii Sale, cand a facut mii de minuni si a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta puterii si… venind pe nori” (Matei 26, 64), si si-a rupt hainele sale. Nu este de mirare daca Hristos, catre asemenea oameni, care se tarau pe pamant, vorbea despre Sine numai cu injosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lamuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu injosire. Dar eu voiesc sa dovedesc aceasta si dimpotriva.

Pe cand ei se scandalizau si se indepartau, pentru ca Hristos vorbise despre Sine lucruri inalte, dimpotriva, cand El graia despre Sine ceva injositor si mic, ii vedeti alergand la El si primind invatatura Lui. Cei care mai inainte il parasisera, iarasi au venit cand El a zis: „Eu de la Mine insumi nu fac nimic, ci precum M-a invatat Tatal, asa graiesc” (Ioan 8, 28). Si Evanghelistul arata ca pentru aceste cuvinte de injosire ei au crezut in El, cand zice: „Acestea graind El, multi au crezut in El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a intamplat si in alte cazuri, si de aceea Domnul graia despre Sine cand omeneste, cand mai presus de om, adica despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu si se potrivesc cu obarsia Lui cea inalta. Aceea o face El tinand seama de slabiciunea ascultatorilor, iar aceasta ingrijindu-Se de adevarul dogmei. El nu scapa din vedere pe aceasta din urma, pentru ca nu cumva printr-o necontenita pogorare, sa se formeze la generatiile viitoare o socotinta ratacita despre vrednicia Sa. Desi El prevedea ca ei se vor scandaliza prin aceasta si se vor abate, totusi a vorbit despre Sine inalt, spre a arata ca El numai cu pogoramant a vorbit uneori despre Sine cu injosire si omeneste. Asadar, cand il auzi vorbind despre Sine cu injosire, sa nu gandesti ca El voieste a arata injosirea fiintei Sale, ci ca El S-a smerit numai pentru slabiciunea si socotinta ascultatorilor Sai.

Nu numai pentru ca El a luat trup omenesc (intaia pricina), si nu numai pentru slabiciunea ascultatorilor Sai (a doua pricina), ci si pentru ca sa indemne pe ucenicii Sai la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie si a lucrat cu smerenie. Cine voieste sa invete pe altii smerenia, trebuie sa faca aceasta cu cuvantul si cu fapta: „Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si iarasi: „Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a invatat sa fim smeriti si sa nu cautam locurile cele dintai, ci sa suferim a fi numarati intre cei mai mici, El, Care cu cuvantul si cu fapta ne indemna la aceasta, negresit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu injosire.

Se mai poate aduce inca si a patra pricina, nu mai mica decat cea dinainte. Care? El a voit sa ne fereasca nu cumva, pentru apropierea cea mare si negraita in care stau cele Trei Fete una catre alta, sa ajungem la socotinta ca in Dumnezeire ar fi numai o fata. Intr-adevar, Sabelie si altii invatasera una ca aceasta printr-o nedreapta intelegere a cuvintelor: „Eu si Tatal una suntem”, si: „Cine Ma vede pe Mine vede pe Tatal”. Hristos a vrut inca sa ne fereasca sa nu socotim ca El este fata cea intai si cea nenascuta a Treimii, sau mai mare decat Tatal. De aceasta ratacire se pare ca si Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), indata a adaugat: „afara de Cel (Tatal) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negresit, n-ar fi adaugat acestea daca nu s-ar fi temut ca putea sa se iveasca o asemenea socotinta diavoleasca.

A cincea pricina se arata in faptul ca Hristos, adeseori, spre a imblanzi neprimirea iudeilor, a parasit graiurile cele inalte si a tinut seama de gandurile cele banuitoare ale celor catre care vorbea. De pilda, cand a zis: „Daca marturisesc Eu despre Mine Insumi, marturia Mea nu este adevarata” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui banuiala lor, si nicidecum nu voia sa insemne ca marturia Lui n-ar fi adevarata, ci, mai vartos, El voia numai a zice: „Precum socotiti si banuiti voi cand nu primiti cele spuse de Mine despre Mine Insumi”.

Noi am putea inca sa aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu injosire, si inca multe motive pentru care El a facut aceasta, dar da acum si tu o pricina la graiurile cele inalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decat acela ca El, prin aceasta, a voit sa arate adevarata Sa inaltime. Cine intr-adevar este inalt, poate sa graiasca despre Sine si lucruri mici, fara ca sa fie neadevar, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar daca cineva care este injosit spune despre Sine lucruri inalte, aceea este o pretentie nedreapta, vrednica de osandit.

Deci, daca Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri in care El sa Se faca asemenea cu Tatal, caci aceasta ar fi fost o pretentie nedreapta. Daca El, desi este asemenea cu Tatal, graieste despre Sine uneori cu injosire, aceasta nu este de osandit, ci vrednica de mirare.

Spre a face cele zise inca mai lamurit, sa cercetam mai de aproape pricina adusa mai inainte, cum ca El pentru firea Sa cea omeneasca a grait despre Sine cu injosire si sa ne intoarcem luarea-aminte la rugaciunea pe care El a adresat-o Tatalui.

Luati bine seama, caci eu trebuie sa incep aceasta mai dinainte, in acea sfanta noapte, intru care Iisus a fost vandut, a fost si Cina cea de Taina. Eu o numesc noapte sfanta, caci mantuirea cea nesfarsita a lumii s-a savarsit prin patima lui Hristos, care acum a inceput. Atunci a zis Iisus catre cei doisprezece: „Unul dintre voi Ma va vinde” (Matei 26, 21). Si cand Iuda a intrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Si dupa ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toti va veti sminti intru Mine” (Matei 26, 31); iar cand Petru graia impotriva, El a adaugat: „Adevar zic tie, in noaptea aceasta, inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine” (Matei 26, 34).

Asadar, El a prevazut pe vanzator si fuga tuturor si moartea Sa, adaugand: „Bate-voi pastorul si se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus inainte cine se va lepada de Dansul, si cand, si de cate ori, toate, desavarsit, intocmai. Apoi, dupa ce a dat dovada indeajuns despre prevederea Sa, a iesit in gradina Ghetsimani si S-a rugat.

Potrivnicii nostri afirma ca aceasta este o rugaciune a firii Lui dumnezeiesti, dar noi o prescriem firii omenesti. Judecati singuri! Mai intai de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El sa se roage, ci ca El sa fie rugat. Dar si cuvintele rugaciunii dovedesc ca ea se potriveste tocmai firii Sale omenesti. El zice: „Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Matei 26, 39). Eu intreb: Cum putea sa Se indoiasca, de este aceasta cu putinta sau nu, El, care cu putin mai inainte spusese: „Unul dintre voi are sa ma vanda”; El, care spusese: „Bate-voi pastorul si se vor risipi oile”, si: „Voi toti va veti sminti intru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepada de Mine de trei ori”. Acesta nu putea sa stie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o stiusera inca cu sute de ani mai inainte robii Sai, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Strapuns-au mainile Mele si picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea sa fie, El vestise mai inainte, ca si cum ar fi fost, insemnand prin aceasta ca precum este cu neputinta a nu fi ceva din ceea ce a fost, asa este cu neputinta ca acestea sa nu se intample.

Inca si Isaia, mai inainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Inca si Ioan Botezatorul a zis: „lata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii” (Matei l, 29), adica acel Miel vestit mai inainte. Si el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, caci era inca si un miel evreiesc, si el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toata lumea; acela departa de la iudei numai suferintele trupesti, iar Sangele acestui Miel a adus curatirea a toata lumea. Si sangele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru ca era o preinchipuire a Acestui Miel.

Si mai departe, daca acea rugaciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Insusi si S-ar fi certat cu Sine. Acelasi, care prin cuvintele: „Daca este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, ar fi incercat a Se feri de patima si de moarte. Acelasi, altadata, cand Petru il sfatuia sa Se crute si sa nu mearga la moarte, ii raspunsese: „Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeste pe Apostol satana, nu pentru a-l batjocori, ci spre a insemna ca acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altadata El spusese: „Cu dor am dorit sa mananc acest Pasti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru ca dupa Pasti trebuia sa urmeze Crucea. Si asa, El in multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinta Sa de a muri si a declarat ca El special pentru acesta a venit in lume. Daca El acum totusi zice: „De este cu putinta”, apoi cu aceasta arata slabiciunea firii omenesti, care pentru fireasca iubire catre viata, nu voia a se desparti de viata aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roaga ca omul sa scape de moarte, pe cand in alta parte zice ca a venit de bunavoie spre a patimi, prin cuvintele: „Putere am sa-Mi pun sufletul, si putere am ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi il pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar sa zica: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu”? Avea oare Fiul o vointa potrivnica vointei Tatalui? El zise odata: „Eu si Tatal una suntem”. Aceasta din urma se raporta la firea Sa cea mai inalta, cea dumnezeiasca; dupa aceasta fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatalui. Dimpotriva, celalalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; si astfel nu este graire impotriva sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci cand cineva, ca ereticii, ar voi sa ia acele cuvinte de rugaciune: „Daca este cu putinta” si celelalte ca o rugaciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Intrucat El este Dumnezeu, noi sa-L adoram; intrucat El este om, sa ne rugam ca si Dansul Tatalui, ca aici si dincolo sa ne faca partasi de toate bunatatile. Fie ca aceasta sa o dobandim noi, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Care in acelasi chip cu Tatal si cu Sfantul Duh este slavit in vecii vecilor. Amin.

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează